(Articol apărut în "Caiete critice" nr.11 (277)/2010)

Eugen SIMION Cantemir, moralistul (II)

Abstract


The author discusses Dimitrie Cantemir’s personality, insisting on the moral characteristics of his writings. Ruller of Moldavia (1693, 1710-1711), he is very little known outside Romania, by Turks and Russian savants. The prince was a humanist, composing theological, scientific and historic works. We examine the sources used by Cantemir in some of his books, highlighting the way he renewed Romanian language of the 17th century.
Keywords: Dimitrie Cantemir, moralist, Ion Neculce, Moldavia, Berlin Acadeny, Peter II.


Caiete critice nr.11 din 2010

Fragmente critice    Propoziţia de bază a acestor reflecţii scoase de peste tot, cu precădere din Biblie, este cea din Ecleziast, pusă în Gâlceava… în gura Înţeleptului: "deşertarea deşertărilor şi toate sunt deşerte". De la ideea deşertăciunii lumii pornesc toate. Lumea se laudă, de pildă, cu faptul că este "plină de tot binele" şi când Înţeleptul, sceptic, îi citează propoziţia dinainte, ea se apără cu ideea că, dacă este rea, răul vine de la Dumnezeu pentru că Dumnezeu este ziditorul ei. Aşa că binele şi răul din fiinţa lumii sunt programate de divinitate. O idee pe care o sucesc şi o răsucesc mereu filosofii. O regăsim şi în cursurile lui Nae Ionescu. Cantemir reproduce din textele sacre în stilul şi cu limbajul său: "Oare cu ce feliu de socoteală mai rea decât tot răul mă socoteşti? Căci pe mine sângur Dumnădzâu ziditorul mieu deacă m-am desăvârşit făcut, au n-am de zis că-i bine, adecă au vădzut că sânt buni?" Înţeleptul nu se dă bătut în faţa acestei interogaţii de bun simţ şi răspunde cu argumentul păcatului originar, adică: creatorul divin a făcut, adevărat, omul bun, dar el, mâncând poama interzisă, a încălcat jurământul şi a permis, astfel, pătrunderea răului în fiinţa lui…
    Dialogul se desfăşoară în acest chip, cu argumente şi subtilităţi de oameni care au citit bine scrierile sacre. Când vine din nou vorba de zădărnicia lumii, glasul filosofului capătă accente lirice şi fantezia lui se desfăşoară pe spaţii întinse. O temă cunoscută, o dezvoltase în cronica lui şi Miron Costin. Cantemir aduce aceste exemple de risipire în timp a bunurilor materiale şi de pieire a gloriilor lumeşti, divagând inteligent în jurul motivului din Ecleziast: "Ce s-au făcut împăraţii perşilor cei mari, minunaţi şi vestiţi? Unde iaste Chiros şi Crisors? Unde iaste Xerxis şi Artaxerxis, aceştia carii în loc de Dumnădzău să socotiia şi mai puternici decât toţi oamenii lumii să ţinea pană într-atâta, cât şi cu luciul mării şi cu valurile furtunii ei vrea să stăpâniască, oamenilor săi poruncind ca să bată marea cu toiage şi să o puie în obedzi, căci i-au stricat podul cel ce preste mare făcusă la bogazul de la Hersonisos (care loc să chiamă acmu Bogaz-Hisari) şi alte multe lucruri de vârtute ci-au arătat? Unde iaste Alexandru marele, Machidonianul, carele nu pentru mărimea statului, ce pentru mari şi minunate războaie şi a multe ţări biruinţă "marele" să numéşte? Şi să nu te mai, pentru alţii vechi şi minunaţi a grecilor împăraţi, întreb, ce pentru aceşti mai de curund: unde iaste Constantin marele, ziditoriul ţarigradului? Unde iaste Iustiniian, cel ci-au acea minunată şi de toată lumea lăuda/tă şi în toate unghiurile a rătundzélii pământului vestită zidit besérică, carea să chiamă Svinta Sofia? Unde iaste Dioclitiian, Maximiian şi Iuliian, tiranii cei putérnici şi mari? Unde iaste Theodosie cel Mare şi Theodosie cel Mic? Unde iaste Vasilie Machidon şi cu fiiul său I.eon Sofos şi alţi împăraţi puternici, mari şi vestiţi a grecilor? Unde sânt împăraţii Romii, cetăţii ceii de toată biruitoare? Unde iaste Romilos, ziditoriul ei, şi alţii până la Chesariu Avgust, căruia toate părţile i s-au închinat? Şi ce săţi mai dzic? Unde sânt moşii, strămoşii noştri, unde sânt fraţii, priiatinii noştri, cu carii ieri-alaltaieri aveam împreunare şi întrun loc petrécere, carii acmu din mijlocul nostru periră şi acmu să pare ca n-au mai niceodănăoară fost? Acmu dară, pentru aceştia adevărat şi fără înşelăciune să-mi spui, în ce chip şi în ce féliu s-au petrecut?"
    Filosofului îi place, probabil, acest discurs melancolizat despre trecerea lumii şi zădărnicia măriilor lumeşti pentru că îl reia peste câteva pagini, cam cu aceleaşi elemente şi, desigur, cu aceeaşi morală a fabuei: avuţiile lumii sunt fum, bunurile am devenit prav, iar desfătările s-au transformat în "pulbere de vânt rădicate". Chiar cinstea şi slava nu rezistă, devenind "ocară şi defăimare", zice moralistul prin glasul mâhnit al Înţeleptului. Lumea, partenerul lui în acest dialog, preia într-o viziune demitizantă şi cu un limbaj mai puţin profetic şi deloc liric ideea deşertăciunii şi o duce mai departe, lăudând cu cinism spiritul ei distrugător, faptele sale ruinătoare: "Schiptrul lui [schiptrul împăratului] lui altuia l-am dat; avuţiile şi bunurile lui cărora n-au silit să le câştige am împărţit; puterile şi străşniciile lui cu patru scânduri / în a pământului pântece liam legat; caii şi carăle lui pre câmpuri li-am fărâmat, călăreţii lui, pe dialuri şi pedestra şii lui, pă şăsuri, hulturii şi alte a ceriului paseri i-au mâncat; armele lor rugina li-au topit; cetăţile lui alţii li-au fărâmat şi li-au cu pământul alăturat; şanţurile lor s-au împlut cu gunoiu şi zimţii cei frumoşi de pustiitate s-au răsipit; dobitoacele lui, masă întinsă jiganiilo li-am făcut; gardurile viilor lui, focului şi strugurii lor, de piciorul strein sau călcat, livedzile şi pomii lor cei cu roadă dulce de toată săcurea şi de toată mâna carea n-au răzsădit s-au tăiat; ţiitorile lui céle iscusite curve cetăţii li-am făcut; florile grădinilor lui, dégetele streine li-au cules şi nasul celui necunoscut li-au amirosit; palaturile lui sălaşe boaghelor şi puhacelor li-am premenit. Iată dară că aceasta iaste dreptate: ca cu toţii, toate ale méle daruri să moşteniască şi să stăpâniască.”
    Dialogul, pornit în acest chip, nu-i lipsit de confruntări dure şi vorbe atingătoare. Înţeleptul numeşte pe oponenta lui făţarnică, “lătrătoare şi de minciuni spuitoare”. Lumea nu se lasă însă intimidată şi-l defăimează pe Înţelept zicându-i că este izvor de basne, contestându-i astfel ştiinţa şi stilul: “ticăitule şi nemică cunoscătoriule”… Caracterizări, trebuie să recunoaştem, aspre, în măsură să întrerupă orice convorbire. Totuşi, dialogul continuă, chiar dacă vorbele “împungătoare” se vor repeta (“o, streinule de minte şi lispitule de creieri”, “o, spuitoare de basme şi mărturisitoare de minciuni”, “prostatecule oame” etc.). Sunt şi momente de seducţie, cuvinte curtenitoare în această confruntare despre destinul şi conduita omului moral (tema esenţială a Divanului)… Lumea – care este dezavantajată din start pentru că reprezintă amăgirile şi înşelăciunile existenţei – dă dovadă, uneori, de diplomaţie pentru că după ce supărarea ei trece se adresează Înţeleptului (simbolul ascezei medievale) cu aceste formule cordiale: “o, cinstitul mieu priiatin şi dulcele mieu fiiu”. Diplomaţia, cordialitatea nu ţin însă mult şi, la o nouă ciocnire de opinii, limbajul capătă durităţi noi. Înţeleptul se miră, folosind o ironie perfidă, de încercarea Lumii de a lăuda minunile lumii pământeşti, cu aceste jocuri de cuvinte: “în mare mărime a mirării mirându-mă şi uitându-mă stau”, iar Lumea, pentru a nu-i rămâne datoare, îl atacă în chip mai direct cu vorbe de ocară: “o, sărace oame, cum maică minciunilor şi izvor de cuvinte deşarte te făcuşi”…
    Astfel de confruntări verbale nu întrerup, repet, dialogul şi, cum se va vedea, eroii acestei întreceri spirituale se înţeleg până la urmă şi propun o morală comună. Punctele lor de reper sunt religioase (cu precădere ortodoxe), dar imaginaţia ideilor evadează şi spre alte spaţii culturale. Omul este numit “lumea mică” şi, având lumina

Descriptio Moldaviae

credinţei, el trebuie să ajungă la adevăr şi “să împrăştie şi să răschire” (adică să risipească) greşeala şi întunericul. Spre a trăi în dreapta socotinţă, omul mai trebuie să gândească mereu la trei lucruri: moartea, învierea şi dreapta giudecată. Pentru aceasta, trebuie să se pocăiască şi să evite “spurcatele lumeşti pofte”, cum ar fi, de pildă, păcatul curviei sau lăcomia (“avuţia cea spurcată), de care a fost vorba mai înainte. Filosoful nu recomandă, cu toate acestea, lepădarea de lume, ci numai frânarea desfrânării, stăpânire de sine în faţa frumuseţilor înşelătoare ale lumii: “Nice pentru ale lumii de urât frumuseţe să te nebuneşti” sau: “dragostea frumuseţilor multe stricăciuni aduce că, scrie istoria, pentru frumuseţea a unii muieri, a Ellenii, vestita cetate s-au răzsipit Troada şi cu frumuseţea poamei s-au amăgit Evva”… Prima propoziţie este o parafrază din Pildele biblice, a doua este o pildă care circulă în literatura moralistică medievală. Cantemir cheamă în ajutorul ei pe Augustin şi pe Apostolul Pavel pentru a vesteji nebuniile lumii şi a lăuda bucuriile spiritului credincios: “Înţelepciunea trupului moarte iaste” şi “Vai sufletului aceluia carile de la tine (O, Doamne) deslipindu-să au gândit că va avea ceva mai bine”… Citează într-un rând şi pe Thalis, filosoful, care recomandă ca omul virtuos să se ferească de trei răutăţi, şi anume: “focul, muierea şi marea”. Focul şi muierea, înţelegem, dar de ce Cantemir, care trăieşte atâta timp în mediu mediteraneean, trece marea printre calamităţile care pândesc omul? Din Wissowatius reproduce câteva propoziţii ce i-ar fi plăcut, sunt absolut sigur, poetului Nichita Stănescu, amator de asemenea subtilităţi ale limbajului: “învaţăte a muri” şi “mort să vieţuieşti, viu îţi trebuie a muri / Deprisidă-te dară a nu muri, a muri”… Propoziţiile din urmă, scoase din “Stimuli virtutum, fraena peccatorum sunt reproduse sub formă de stihuri. Un vers din Virgilius (Egloge): “Pre toate biruieşte dragostea”, este comentat moraliceşte în aceşti termeni: “această dragoste pre toate, oricât de silnice şi năsilnice ari fi, va călca şi va domoli”.
    Autorul acestei ingenioase gâlcevi pe o temă morală ce frământă lumea medievală (relaţia dintre bucuriile spiritului şi plăcerile lumii trecătoare) încheie dialogul cu zece porunci ale stoicilor, reproduse din scrierea lui Andrea Wissowatius, cu o adendă (numită A altuia învăţătură) luată tot din Stimuli virtutum din care reţinem şi aceste sfaturi: “multe ascultă; grăieşte puţintele; taci cele tăinuite […]; “crede în Dumnădzău, nu te crede pe tine; fă cele hirşe”, adică fă în viaţă lucrurile fireşti, adevărate, potrivite. Tot el dă la urmă o Scară în care sintezează temele discuţiei sub formă, de cele mai multe roi, de aforisme prescurtate : “nume bun cu fapte rele nu vii avea”; “spre poftele lumii orb, mut, fii”; “avuţia naşte lăcomia”; “zavistia omoară fraţii”; “bogatului mândru, Dumnăzău vrăjmaş [iaste]"; "agonisirea lumii piiarde sufletul"; "lumea pe mulţi buni i-au nebunit"; "îmbogăţindu-te, nu te scumpi"; "ca poftele lumeşti grele-s poruncile dumnădzăieşti"; "dulceaţa lumii, otrava sufletului"; "omul în voia lui, cât să suie, atâta mai greu cade"; "un rob, ce stăpân lumii au pus Dumnădzău pe om"; "nu pe leneş, ce pe ostenitoriu dăruieşte Dumnădzău"; "potrivire frumoasă, trupul cu lumea, sufletul cu ceriul"; "cearcă toate, bunele ţine, relele liapădă" etc.
    Cum se vede şi din acest repertoriu de teme şi sfaturi, Cantemir încearcă să definească, printr-un dialog puţin regizat, o morală a omului virtuos. Modelul lui este, cum se observă fără dificultate, modelul medieval, ceea ce vrea să spună că omul trebuie să-şi frâneze poftele şi să nu se lase ispitit de ceea ce Apostolul numeşte "înţelepciunea trupului". Este, în esenţă, morala creştină sprijinită, în demonstraţia din Divan, pe filosofii şi pe poeţii vechi. Nu trebuie căutată originalitatea absolută în aceste comentarii moralistice, ci fineţea nuanţelor şi, din când în când, câte o observaţie personală. Trebuie remarcată, mai ales, capacitatea tânărului filosof (Cantemir tipăreşte Divanul său la 25 de ani, ceea ce înseamnă, dacă ţinem seama de scara cu şapte trepte a vârstelor stabilită de el, că îl scrisese când abia ieşise din cătărigie – adică din adolescenţă – şi abia intrase în voinicie de a crea un limbaj filosofic cu  mijloacele unei limbi nepregătite până atunci să primească asemenea subtilităţi ale gândirii. Cantemir este, cu adevărat, primul nostru logotet (un creator de limbaj) în acest domeniu.

*

    În acest Giudeţ al sufletului cu trupul există, notam mai sus, şi un pom al pieţii sau o scară a vârstelor ce merită a fi semnalată. Scara are şapte trepte ce marchează "vremea de pocaanie", despre care moralistul spune că se poate întinde până la vârsta de 80 de ani. Până atunci, dacă nu dă peste el o boală nevindecată, omul este în putere şi se poate pocăi, adică poate trăi cuviincios ("în driapta socotială a vieţii") şi se poate pregăti prin repetate rugăciuni pentru marea trecere. Dacă scoatem din calcul cele două trepte ale prunciei, rămân cinci vârste în care se poate manifesta, după Cantemir, duhul de viaţă, adică duhul creaţiei, duhul afirmării, duhul dreptei judecăţi şi al facerii: cătărigia care se întinde de la 14 la 21 de ani (când apar mustaţa şi barba), apoi voinicia, bărbăţia, cărunteţele şi bătrâneţele… Luând în seamă bolile, bătrâneţile, neputinţele şi, în genere, nenorocirile ce se abat asupra omului, moralistul ajunge la concluzia că duhul de viaţă funcţionează cam 26 de ani în spaţiul de existenţă al "lumii mici"… El ia, apoi, fiecare vârstă în parte şi-i arată trebuinţele şi posibilităţile. Face, altfel spus, psihologie şi pedagogie. Cu pruncul, de pildă, trebuie să umblăm "cu răutate", adică să fim severi pentru a-i da "isteciune"… La fel trebuie să ne purtăm cu adolescenţii şi cu tinerii pentru a-i învăţa bunele deprinderi, ştiinţa şi înţelegerea lumii: "căci în copilărie sau bune, sau rele deprinderi sau obiceie vei putea lega, şi carile în cătărigie vei agonisi în bătrâneţe o vei moşteni"… Nu-i exclusă pedeapsa fizică în această pedagogie elementară pentru că ce sădeşti acum, în copilărie, creşte frumos şi voinic mai târziu. Moralistului îi place să aducă multe pilde în sprijinul acestor idei simple. Pildele sunt scoase din textele sacre sau sunt construite de el în spiritul acestor texte: "însă frumoasa vreme poama legând, iarăşi cu vreme dulcea roadă vei mânca" sau: "adâncă şi groasă temelie lepădând, mare şi înaltă şi frumoasă deasupra vei zidi casă"…
    Pedeapsa urcă împreună cu învăţătura pe primele trepte ale scării vârstelor şi, fără ea, omul nu se deosebeşte de dobitoc, zice Cantemir. Voinicul trebuie "păzit şi străjuit" pentru a nu cădea sub influenţa rea a nepriatenilor. Sângele clocoteşte şi poftele sunt mari la această vârstă, aşa că trebuie ajutat să fugă de ele şi să urmeze "dreptatea, legea, dragostea şi pacea", adică ceea ce recomandă Biblia.
    Şi la vârsta bărbăţiei omul este vulnerabil, ispitit, agresat de pofte necurate, avertizează moralistul. Timpul lui este, acum, vârtos şi frumos, dar pentru a rămâne aşa trebuie ca sufletul să se păzească şi să nu devină ticălos, să nu se betejească… Moralistul nu recomandă asceza deplină, retragearea în pustiu, ci doar prudenţa, curăţenia, înţelepciunea… Dacă se întâmplă ca omul să se îmbolnăvească sau să fie închis, atunci el trebuie să se apere cu sufletul. Să aibă, altfel spus, "îndelung răbdarea svinţilor feliu de feliu de năcazuri", scrie Cantemir parafrazând epistolele lui Pavel şi trăgând din ele o morală practică. Căci acesta este Divanul său: un manual de morală practică pentru uzul bunului creştin răsăritean.
    Sfaturile, îndemnurile la dreaptă socotinţă continuă şi în fişa celorlalte vârste şi situaţii de existenţă ale omului, cum ar fi sărăcia şi robia. Toate recomandă îngrijirea sufletului. Cărunteţea este "începerea lângedzirii poamii", adică descendenţa, slăbirea trupului, sporul de amărăciuni. Şi dacă trupul slăbeşte, întreabă retoric moralistul, nu-i firesc să încerci să-ţi întăreşti sufletul?". Găseşte cuvintele trebuitoare pentru a sugera această înţelepciune a vârstei a şasea după numărătoarea lui: "Şi de vreme ce despre partea trupului te înstreinedzi, nu iaste cu ruşine şi despre partea sufletului strein a fi?" Când vine rândul bătrâneţii depline, glasul moralistului Cantemir devine din nou liric şi profetic, cum era atunci când evoca deşărtăciunile acestei lumi. Bătrâneţea înseamnă părăsirea "desfătărilor şi a trecătoarelor poftiri", deznădejdea, agresiunea slăbiciunilor de tot felul şi, dacă toate acestea te copleşesc, fii sigur că "agiunsa-i la moarte". Cum te vei feri de ele şi cu ce?… Cu părăsirea răutăţilor şi cu ferirea bunătăţilor" – răspunde autorul manualului de morală practică… "Fii gata – adaugă el – şi nu te mâhni, nici nu te întrista, căci aceasta Dumnedzeu milostivul spre binele şi spre folosul tău face şi casa sufletului acea învechită, putredzită şi răzsipită, a o zidi, a o întări şi a o înnoi va"…

    În acest spirit de conciliere dintre suflet şi trup se încheie partea a doua (adică textele ce aparţin lui Cantemir) din acest dialog pornit după modelul platonician orientat, s-a putut constata, nu spre filosofia speculativă, ci spre filosofia de existenţă, adică spre o morală practică. Care este valoarea lui moralistică şi literară? G. Călinescu îi găseşte câteva merite capitale, spre deosebire de istorici care îl socotesc încâlcit şi nebarbativ, dar este şi el speriat de "barbara pedanterie" a cărturarului şi de sintaxa frazei. Laudă, evident, efortul de a crea un limbaj filosofic, dar nu gustă faptul că Înţeleptul lui Cantemir, voind să dea o definiţie spiritualistă a lumii, "se înfundă în pădurea preceptelor şi a  moralităţilor, cu un morman de citate biblice"… Acest lucru este adevărat, dar străbătând această pădure de precepte scoase din Biblie şi învingând asperităţile frazei, cititorul modern poate să preţuiască în Divan câteva însuşiri… Întâi, ambiţia de a cuprinde şi de a da o explicaţie a lumii, pornind, adevărat, de la adevărurile biblice şi de a construi, în cele din urmă, o etică a omului virtuos. O etică bazată pe preceptele religiei creştine răsăritene şi, totodată, în funcţie de modelul lumii medievale. În centrul lui se află omul cumpătat şi virtuos, nu retras din lume, ci înţelept şi moral în mijlocul unei lumi în care mişună poftele necurate şi voinţa crâncenă de înavuţire şi putere. Este, apoi, în dialogul cantemiresc ceva ce place la lectură şi este demn, chiar, de admirat: fineţea gândului şi, uneori, norocoasa împerechere a vorbelor, adică simţul creaţiei. Acesta este semnul cel mai puternic al talentului de moralist care, repet, mi se pare esenţial în scrierile acestui moldovean ivit în locul de întâlnire a mai multor culturi într-o istorie, la drept vorbind, imposibilă.Caiete critice nr.11 din 2010

Leave a Reply

Be the First to Comment!

Notify of