(Articol apărut în "Caiete critice" nr.10 (276)/2010)

Eugen SIMION Cantemir, moralistul (I)

Abstract


The author discusses Dimitrie Cantemir’s personality, insisting on the moral characteristics of his writings. Ruller of Moldavia (1693, 1710-1711), he is very little known outside Romania, by Turks and Russian savants. The prince was a humanist, composing theological, scientific and historic works. We examine the sources used by Cantemir in some of his books, highlighting the way he renewed Romanian language of the 17th century.
Keywords: Dimitrie Cantemir, moralist, Ion Neculce, Moldavia, Berlin Acadeny, Peter II.


Caiete critice nr10 din 2010

    Fragmente criticeCunoscut puţin în Occident – cunoscut mai ales după ce Istoria Imperiului Otoman fusese tradusă în engleză de Nicholas Tindal (nepotul filosofului Matthew Tindal) în 1734-1735, de Joncquières în franceză (1743) şi de Johan L. Schmit în germană (1745), D. Cantemir ne dă tot mai mult sentimentul, azi, că este unul din marii necunoscuţi ai orientului european. Ştiau de el, adevărat, Voltaire şi Montesquieu, Winkelmann şi, în genere, enciclopediştii (Abatele Prévost şi Jean Rousset de Missy încercaseră să traducă aceeaşi Istorie, dar abandonaseră), iar mai târziu este citat de Chateaubriand şi Victor Hugo. Numele lui se află înscris, împreună cu alte 799 de nume, pe faţada Bibliotecii Sainte-Geneviève din Paris, dar, încă o dată, opera lui vastă şi de multe ori esenţială pentru anumite domenii intelectuale, nu este cunoscută decât de specialiştii din ţara sa de origine, România, şi într-o oarecare măsură, din Turcia – unde a trăit în tinereţe – şi din Rusia, unde a ajuns în jurul vârstei de 38 de ani şi unde a murit (la 50 de ani). Multe dintre scrierile sale au rămas în arhive şi deabia în zilele noastre arhivele (îndeosebi cele din Rusia) au început să fie accesibile în totalitate.
    Nu greşim, dar, zicând că Principele Dimitrie Cantemir, membru al Academiei din Berlin, este un o
m învăţat din Răsărit pe care Europa actuală a spiritului trebuie să-l descopere şi să-l introducă în circuitul valorilor sale umaniste. Iată pentru ce am venit la Bruxelles, la Parlamentul European, însoţit de un număr de prieteni din Grecia, Serbia, Rusia, Franţa, Belgia, şi bineînţeles, din România, intelectuali cunoscuţi, membrii ai academiilor europene. Am venit ca să vorbim de acest umanist român care a scris în multe limbi europene şi care şi-a lăsat manuscrisele sau au fost risipite de soartă în aproximativ 10 ţări. Despre acest mare necunoscut vom discuta, azi, în acest seminar pregătit de Academia Română. Nu-i singurul necunoscut român din sfera culturală. Pe la mijlocul secolului trecut, Eugène Ionesco semnala pe I. L. Caragiale – cel mai mare dramaturg necunoscut – scrie el, jumătate ironic, jumătate serios, cum stă, dealtfel, bine în teatrul absurdului. Ce nu spune autorul Cântăreţei cheale este că acest mare necunoscut din Răsărit este "son mâître à penser", modelul de la care pleacă în 1943 când scrie, în româneşte, prima piesă din seria "antiteatrului", Englezeşte fără profesor, reluată peste şapte ani, în franţuzeşte, sub numele Cântăreaţa cheală. O piesă care i-a adus scriitorului de 41 de ani reputaţia de dramaturg şi de creator de şcoală (teatrul absurdului, cum am zis).
    Despre Dimitrie Cantemir, domnitor al Moldovei, istoric al imperiului otoman şi, în altă etapă a vieţii lui, consilierul lui Petru cel Mare al Rusiei, de-abia în ultimii ani au început să apară scrieri biografice, aici în Occident, cum este recentul studiu al istoricului Ştefan Lemny, Les Cantemir: l’aventure d’une famille princière au XIIIe siècle (Editions complexe / Edigroup, 2009), cu o prefaţă de Emmanuel Lé Roy Ladurie. Aş mai cita, de la celălalt capăt al continentului, biografia Cantemireştilor scrisă de un grup de cercetători moldoveni în frunte cu cercetătorul Andrei Eşanu şi apărută la Chişinău… O biografie cu informaţii şi personaje noi (mai ales personaje din societatea rusă din timpul lui Petru cel Mare)…
    Dar cine este acest umanist răsăritean care în 1714 este ales în Academia din Berlin fondată de Leibniz şi scrie, apoi, în latină Descriptio Moldaviae şi, în româneşte, Historia moldo-valahica, adică geografia şi istoria neamului său, iar în 1715, anul morţii lui Ludovic al XIV-lea, pregăteşte Incrementa atque decrementa aule othomanicae (Creşterea şi descreşterea curţii otomane), lucrare încheiată un an mai târziu (1716) şi publicată, cum am semnalat deja, la Londra, la Paris şi la Hamburg în deceniul al V-lea al veacului, într-o epocă dominată de filosofia luminilor?… Menţionez că în limba română n-a apărut decât în 1876–1878, în traducerea lui Iosif Hodoş, prin grija Academiei Române. În stilul epocii Sale, Dimitrie Cantemir îmbrăţişează multe domenii ale spiritului. Vorbeşte, citeşte şi scrie, în afară de română şi latină (limba savantă a epocii), în mai multe limbi de cultură (între ele greaca, turca şi "persiana"), este bine informat în istorie şi geografie, cunoaşte bine teologia, filosofia, în fine, scrie la îndemnul lui Petru cel Mare, în 1722, un studiu despre Sistemul sau alcătuirea religiei muhamedane, iar mai înainte (1703–1704) elaborase un tratat de muzică turcească (Explicarea muzicii teoretice pe scurt) şi compusese el însuşi câteva texte muzicale. A deprins, deasemenea, să cânte la tambură şi biografii săi spun că avea succes în saloanele de la Istambul, în timp ce era ostatec…
    Interesant de urmărit este imaginea lui în imaginaţia celor care l-au cunoscut şi, mai ales, celor care l-au citit în cele trei secole care s-au scurs de la dispariţia lui. Grecul Ieremia Cacavela, profesorul său, prefaţează Divanul – prima sa scriere în româneşte – lăudându-i "nobleţea minţii" şi "cu totul princiara retorică". Voltaire elogiază în Historie de Charles XII pe Prinţul Moldovei care ar uni în personalitatea lui "la science des lettres et celle des armes". Ion Neculce, colaboratorul său, scrie că Principele Moldovei avea un prea mare "milă şi nemărire" (era, adică, tolerant şi nu avea sentimentul grandorii)… "Era om învăţat… Lăcomie nu avea mare" – notează el în Letopiseţul ţării Moldovei. Interesant de urmărit imaginea lui Dimitrie Cantemir în cronica lui Neculce, vel spătarul şi, după cum se poate înţelege din unele note subiective ale Letopiseţului, consilierul său de taină. Cronicarul, care este el însuşi un moralist sever (nu se sfieşte să-şi mustre şi spre a-i folosi vorba, să-şi ocărască personajele!) îi face un portret verosimil tânărului Dumitraşco Cantemir Voevoda, făcând deosebire între primul domnitor (cel care n-a stat pe tronul Moldovei decât trei săptămâni) şi cel de al doilea (cel din 1710) care a domnit o jumătate de an. Cel dintâi era "nerăbdător şi mânios, zlobiv la beţie (adică rău, turbulent scadalagiu), încât, zice intolerantul Neculce, îi "eşisă numele de om rău", cel de al doilea, împlinit în vârstă (în 1710 Dimitrie are 37 de ani) şi după ce stătuse 17 ani ostatec şi capuchehaie la Istambul într-un mediu cosmopolit, Dumitraşco Vovevoda îşi "chivernisisă viaţa lui" şi îşi schimbase firea. Se poartă, altfel spus, bine cu boierii, este "bun şi blând", ţine uşa deschisă tuturor şi se poartă, notează cronicarul, "nemăreţu de voroviia cu toţi copiii…". Văzând aceste semne de bunătate şi blândeţe ("milă şi nemărire"), boierii, bănuitori până atunci, se lipesc de noul domnitor şi-l laudă. "Era om învăţat" – precizează Neculce – "lăcomie nu avea mare, lucrurile lui poftiia să fie ludate…" Dumitraşcu Vodă, aflăm din aceeaşi naraţiune, are mare supărare şi cheltuială la începutul domniei sale pentru că "lucrurile toate [sunt] neaşăzate şi lipsite" în ţară şi îi este foarte greu să împlinească datoriile faţă de turci ("că era ţara stricată mai de-nainte vreme…"). Când este să aleagă între moscali şi turci, Cantemir stă în cumpănă. Nu ştie de ce parte să treacă, gândindu-se la soarta ţării şi, desigur, şi la soarta lui. Neculce nu pierde prilejul să noteze ezitarea omului învăţat şi nelacom. Iată cum: "Dumitraşco vodă sta atunce în cumpănă, cum ar nemeri să hie mai bine. Ca să să dea în gios, să temea, în gios, să nu-l pârască cineva, să-l apuce turcii să-l mazilească. Să se ducă înaintea moscalilor la Nistru, că acmu sosisă Şeremet la Nistru, iar să temea, că sau a putea să scape pân’ la Nistru de ţară, sau bas. Aşijderea şi pentru ţară să temea să nu o prade tătarâi. Ce sta şi să miera cum va face."
    Ezitarea, înţelegem din însemnările cronicarului, continuă, ţara se bejeneşte, zlota şii fug cu banii, bucatele se scumpesc la Iaşi şi, cuprinşi de spaimă şi convinşi că Dimitrie va pierde tronul, boierii îl părăsesc. Cantemir aşteaptă ca moscalii să ajungă la Bugeac să se bată cu turcii şi, de se-or bate, "să vază cum să va alege", Neculce îl sfătuie şte "să se lasă de moscali", însă Domnitorul nu-l ascultă. Cronicarul, care poveste şte aceste întâmplări evident după oarecasre vreme, jură că aşa i-a spus şi nu altminteri: "Puiu pre Dumnedzeu martur şi că aşea i-am dzis, şi tare am stătut, că doar l-oi întoarce, şi n-am putut…". Cantemir nu primeşte sfatul vel hatmanului său şi mânios, îi reproşează că "voi, toţi, vă chivernisiţi, ca să rămâneţi la creştini, şi numai eu sângur, pentru voi, să rămâiu la păgâni, că v-am vădzut eu credinţa, ci aţi fugit toţi, şi eu am rămas sângur […] şi eu ştiu prea bine că n-or bate turcii pre moscali…". Neculce, văzând – zice el – că domnitorul îi răspunde cu "aşea cu scârbă", se temea să mai zică ceva ("să nu cumva cad în vro primejdie a vieţii…"). Înţelegem din mărturisirile cronicarului că mulţi îl bănuie pe el că l-a îndemnat pe Cantemir să se închine moscalilor, dar el se apără aducând în sprijin un citat din Biblie: "Numai pisma şii zavistnici scorniia asupra mea ocară, şi oamenii cei proşti şi nepriateni şi cei nepricepuţi credea aşa. Dar eu taina stăpânului, căruia i-am mâncat pita, n-am putut-o descoperi, uitându-mă la Sfânta Scriptură, ce au dzis îngerul cătră Tovit şi Toviie dzicând: "Taina împăratului să o acoperi, iar faptele lui Dumnedzeu la arătate să le mărturiseşti. Ce şi eu n-am vrut să mă fac al doilè Iuda sau să-l viclenesc, să fug de la dânsul. Că de aş fi făcut aşea ce laud-aş fi dobândit? Ce numai osândă de la Dumnedzeu şi ocară de la oameni".
    Neculce îi mai dă lui Cantemir, în taină, un sfat bun, şi anume "să lasă pizma Brâncoveanului şi să nu-şi răşchire oastea", însă sfatul bun de taină nu este urmat, iar moralistului Neculce nu-i mai rămâne, acum, când relatează faptele, decât să se consoleze cu vorba filosofului: "că pre urmă mult să va căi şi nemic nu va putea folosi, precum dzice filosoful: căinţele cele de apoi întru nemica sunt". Domnitorul n-a ascultat pe sfetnicul său nici când acesta din urmă îl îndeamnă să n-o lase pe doamna sa la Iaşi: "în vreme de nepace", dar domnitorul, mâniat, îl repede şi face cum cândeşte el. Adică n-o clinteşte din capitala Moldovei, din raţiuni, putem bănui, politice, voind să dovedească faptul că domnia sa este statornică. Se întâmplă însă cum gândise sfetnicul şi, acum, Cantemir se plânge şi caută în oastea sa un ostaş voinic şi curajos care să iasă pe furiş şi să meargă la Iaşi şi să dea de ştire doamnei să fugă. Cum n-a găsit  niciun voluntar, Cantemir vrea să se îmbrace în haine Mirceşti şi să se ducă el, însoţit de un căpitan de dărăbani, să-şi salveze doamna. Este însă oprit la timp să pornească în această aventură cam teatrală…
    Când Dimitrie se refugiază în Rusia, Neculce îl urmează până la Chiov (Kiev), dar nu vrea să meargă mai departe, gândind că este mai bine să se întoarcă la pământul său. Cantemir îşi schimbă din nou firea şi se poartă rău cu moldovenii în exil. Cronicarul îl sancţionează. Nu mai este vorba, acum, de domnitorul chibzuit şi blând, ci de un stăpân iute la beţie şi neprietenos cu cei care îl urmaseră  printre străini: "Deci Dumitraşco vodă nu vrea să ţie pre moldovéni cu dragoste, ca pre nişte streini ce ş-au lăsat casele şi s-au streinat de moşiile lor pentru dânsul, ce vrea să-i ţie mai aspru decât în Moldova. Că i se schimbasă hirea într-alt chip; nu precum era domn în Moldova, ce precum era mai-nainte, tânăr, pre când era beizadè în dzilele făţine-său, lui Antiohie vodă, încă şi mai rău şi iute la beţiie. Să scârbiia, şi uşa îi era închisă, şi nu lăsa pre moldovéni necăiuri din târgu să iasă afară, fără ocazul lui".
    Cronica acestor întâmplări năpraznice, cu multe făţării şi fapte sângeroase, sfaturi de taină şi jurăminte de fidelitate, trădări şi acte de vitejie moldovenească, se încheie cu o reflecţie amară despre firea schimbătoare a omului şi cu ideea că omul pe lângă stăpânul său în priobegie "nemica sânt": "Ce, fraţilor moldovéni, rogu-vă să luaţi aminte, să vă învăţaţi şi să vă păziţi. Oricât ar fi în cinste la vrun domn, bine iaste să-i slujeşti cu dreptate, că şi de la Dumnedzeu ai plată. Iar cu domnul niciodată să nu pribegeşti, măcar cum ar hi, şi numai în ţară streină, ce nici în ţarigrad cu dânsul să nu mérgi, fiind tu moldovan. Ce să-i slujéşti în ţara ta, căci streinii caută numai pre domn să-l miluiască şi să-l cinstească; iar pre boiarii ce sint pribégi cu domnul, într-o nemică sint. Altă cinsté are boiariul, cându-i pribag singur, alta iaste, cându-i cu domnul său.
    Şi apoi domnul să visadză că iaste tot putérnic, ca la ţara lui, când este domn, şi va să ţie aşea, ca să năcăjască pre acei boiari, şi nu socotéşte slujba ce i-au făcut, că s-au înstreinat, ce nemică învoială nu-i face.
    Nădéjdea domnului iaste ca săninul ceriului şi ca încetul mării; acmu iaste senin şi să face nuor, acmu iaste marea lină şi să face fortună".
    Acesta-i portretul moral al lui Cantemir făcut de contemporanul său Neculce: portretul unui om învăţat, nelacom şi nedornic de mărire, adică nu trufaş, dar schimbător la fire (îndeosebi în pribegie, printre străini), aspru şi insensibil la sfaturile bune…
    Traducătorul englez Nicolae Tyndai remarcă faptul că disciplina în care Dimitrie Cantemir a pus cea mai mare pasiune este istoria. Costache Negruzzi crede (1851) că lui Dimitrie Cantemir îi plăceau mai ales filosofia şi matematicile şi că, dimineaţa, Dimitrie Cantemir se ocupă de literatură, iar după masă, după ce îşi făcea siesta după obiceiul meridional, se apucă de citit şi de scris. Hasdeu este de părere (1898) că Dimitrie Cantemir este cel dintâi istoric al românilor şi are "un cap genial". Filosoful şi poetul Lucian Blaga scrie în 1923 că Dimitrie Cantemir este "întâiul" spirit al nostru de dimensiuni europene, Iorga remarcă la el "nesfârşita tinereţe de suflet", iar G. Călinescu îl numeşte "Lorenzo de Medici al nostru". Constantin Noica, filosof care a vrut să descopere o filosofie de  existenţă ascunsă în "rostirea românească" (adică în limba română), vede în autorul Divanului un înaintaş în "cercetarea cuvântului". Alţi comentatori îl consideră pe Dimitrie Cantemir un reprezentant strălucit al barocului răsăritean. "Dacă limba română ar fi fost de circulaţie universală – scrie în 1977 Edgar Papu – şi […] dacă Istoria ieroglifică n-ar fi rămas izolată […], ar fi însemnat apariţia unui nou gen în cadrul barocului".
    Am recitit câteva dintre scrierile lui Cantemir şi am observat că autorul Divanului este, înainte de orice, un moralist. Orice ar scrie (o istorie a imperiului otoman, o biografie, un roman sau un eseu filosofic pe teme religioase) el se gândeşte şi se exprimă un moralist, adică un observator atent al vieţii oamenilor şi un spirit care meditează la destinul omului în scurta lui trecere pe pământ. Un moralist, mă grăbesc să precizez, născut, crescut şi format intelectualice şte în spaţiul de întâlnire dintre mai multe culturi: cultura sud-est europeană (balcanică), cu o puternică tradiţie bizantină, cultura orientului apropiat, cultura propriu-zis a estului (Rusia) şi, prin intermediul lecturilor şi al contactelor cu oamenii din Franţa şi Germania, cultura occidentului european. Din Divanul (1698) se vede că-i citise, în afară de Biblie, pe autorii greci şi latini şi că-i preţuieşte cu precădere pe stoici. Îi citează des pe Cicero, Seneca, Epictet, pe Fericitul Augustin. Pe Aristot îl invocă o singură dată, pe Erasmus de două ori, pe Descartes şi Montaigne niciodată.
    O sursă sigură este pentru tânărul Cantemir polonezul Andreas Wissowatius, un protestant erudit, autorul unei cărţi – Stimuli virtutem, fraena peccatorum, publicată la Amsterdam în 1682. Dimitrie Cantemir traduce şi o reproduce în partea a III-a a Divanului său, ca o soluţie filosofică de conciliere în dialogul dintre Înţelept şi Lume. Wissowatius dezvoltă ideea că rădăcina răului este ignoranţa. Prin învăţătură, deci, omul poate merge pe calea virtuţii, sdrobind în el, astfel, răul ce creşte în întunericul ignoranţei. Reluând aceste idei şi aducând, el însuşi, altele în această dezbatere, Dimitrie Cantemir rămâne fidel teologiei creştine, în speţă ortodoxiei, dar, ca orice spirit creator şi, mai ales, ca un moralist adevărat, nu se mulţumeşte să reproducă învăţăturile Evangheliei, ci le comentează şi, comentându-le, introduce ideile sale şi, cum s-a subliniat de multe ori, ideile filosofilor laici… În toate aceste  reflecţii, Cantemir se dovedeşte a fi, ziceam, un spirit pătrunzător, în fine, un spirit din Răsărit, într-adevăr, baroc, atent la mişcarea de idei şi la construcţia fastuoasă a frazei sale. Dacă admitem că cele două simboluri fundamentale ale barocului sunt Circe şi Păunul, adică simbolul metamorfozei şi al decorativului (cum scrie Jean Rousset), atunci Cantemir este, prin excelenţă, un barochist. Aş zice: un spirit baroc ivit şi format spiritualiceşte în spaţiul dominat de tradiţiile bizantine. El îşi construieşte o limbă şi-şi inventează conceptele de care are nevoie. El spune ceinţă pentru a defini calitatea lucrurilor (qualitas), câtinţă pentru a traduce în limba română noţiunea de cantitate din logica aristotelică, şi feldeinţă pentru "fel", "ce fel de" (qualis).
    Am ales doar aceste trei noţiuni despre care a vorbit şi Noica, un filosof al limbajului în tradiţia lui Nietzsche şi Heidegger… Regretatul Virgil Cândea, unul dintre cei mai avizaţi cantemirologi ai noştri, a întocmit un lung glosar cu termenii pe care i-a inventat Dimitrie Cantemir pentru a-şi putea exprima meditaţiile sale despre lume. Zice frica cerească pentru a numi sentimentul divinităţii, foc curăţitoriu (adică purgatoriu), disidemonie (superstiţie), diavolie (ticăloşie, faptă a diavolului), fericinţa (fericirea) pe pământ şi în lumea de dincolo, scrie iuboşte (dragoste), isteciune (ştiinţă, abilitate), face comentarii despre omul lenitor (leneş) sau despre omul nefăţărnicit (sincer) şi despre nedumnădzăire, adică fără de lege…
    Unii termeni au dispărut din limbă, alţii au rămas şi sunt folosiţi azi de oamenii de carte pentru a sugera un efort al spiritului medieval românesc de a crea un limbaj filosofic şi moralistic într-o limbă neolatină orientală, înconjurată şi intersectată cu limbi din alte familii şi cu alte culturi. Dimitrie Cantemir se dovedeşte, privit din acest unghi, un spirit de sinteză, un om fără prejudecăţi, un spirit, putem spune, universal sau cu o dorinţă exprisă de a deveni un om universal. Vrea să ştie totul şi ajunge să ştie multe. Este suficient să citeşti cu atenţie romanul său alegoric (Istoria ireroglifică), Divanul şi studiile teologice pentru a surprinde, ziceam, subtilităţile moralismului său. O vocaţie moralistică în care intră şi o nuanţă ludică, plăcerea de a se juca, de a alege şi de a provoca paradoxul, în fine, plăcerea de a ritorisi şi de a străluci în frază. Dialogul dintre Înţelept şi Lume este, în fapt, un joc superior al spiritului.

Carmen Apetrei

Surprindem, aici, bucuria de a polemiza şi de a înfrânge logica adversarului, de a despica firul în patru şi de a pune lucrurile fizice şi morale în categorii, nu fără o ironie secretă (ironia intelectuală). Aleg la întâmplare reflecţia lui despre avuţie: "căci avuţia mai vârtos închide decât deschide, şi mai mult opreşte decât îndeamnă". O idee răspândită, desigur, scoasă din Biblie. Cantemir o aduce în câmpul meditaţiei, o complică, citează pe Seneca ("măcară că păgân era") şi pe Augustin şi, după ce plimbă aceste idei prin mai multe domenii ale spiritului, trage morala fabulei: "căce adevărat iaste că avutul, adecă lacomul, numai el avut şi îmbogăţit iară alţii toţi săraci şi mişei a fi pofteşte". În fine, aforismul cantemiresc retează gâtul păcătos al avuţiei neînfrânte cu aceste vorbe: "avuţia naşte mândria cea spurcată"…
    Mi-ar trebui timp să duc demonstraţia mea la capăt şi să vă conving că Principele învăţat şi omul de arme pe care îl laudă Voltaire este în epoca lui şi cu stilul său fastuos barochist în culori răsăritene, este un moralist de clasă şi că, împreună cu Miron Costin, el deschide un curent de gândire şi un stil moralistic care ajunge, îmbogăţit, diversificat, până în modernitatea şi postmodernitatea românească. De unde iese, oare, tânărul moralist Cioran dacă nu din această tradiţie care încercă să pună ordine în dezordinea lumii şi să se îndoiască de ceea ce există pentru că există şi de ceea ce nu există dar poate exista într-o zi şi poate marca destinul omului?

Caiete critice_nr.10 din 2010