Univers Strategic - Revista Universitară Română de Studii de Securitate

CANTEMIR – OMUL POLITIC AL EPOCII SALE

Elemente de analiză, acţiune politică şi proiecţie geopolitică pontică timpurie în viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir

Univers Strategic Revista Universitara Romana de Studii de Securitate copertaArticol publicat de directorul Institutului de Studii de Securitate "DIMITRIE CANTEMIR" din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice – Universitatea Creştină "DIMITRIE CANTEMIR", gen. (r) prof. univ. dr. Constantin DEGERATU, în "REVISTA UNIVERS STRATEGIC", REVISTĂ UNIVERSITARĂ ROMÂNĂ DE STUDII DE SECURITATE, CU APARIŢIE TRIMESTRIALĂ, anul 1, nr. 3, septembrie 2010, ISSN 2067 – 7464, EDITOR: UNIVERSITATEA CREȘTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR", INSTITUTUL DE STUDII DE SECURITATE

    Momentele aniversare consacrate marilor personalităţi sunt, întotdeauna, prilejuri potrivite pentru orice încercare de a descifra valenţe spiritulale noi sau imbolduri către noi orizonturi ale cunoaşterii şi acţiunii.
    Raportate la epoca lui, a Renaşterii târzii ori ale Iluminismului văzut mai mult din oglindă pentru spaţiul carpato-danubiano-pontic [în speranţa că termenul nu va determina din start vreo aprehensiune demotivantă], scierile lui Cantemir nu mai par a fi simpe lucrări istorice ori geografice, ci construcţii enciclopedice de tipul analizelor multidisciplinare – politic, sociologic, economic.
    Ne referim, în principal, la lucrări precum Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, Istoria creșterii și descreșterii curții otomane, Viaţa lui Constantin Cantemir, Despre religia mahomedană, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor ori Memoriile către Petru cel Mare, lucrări care – prin conţinutul lor informativ, prin acurateţea şi acuitatea multor observaţii şi analize, prin concluziile formulate – contribuie, împreună, la geneza embrionilor europeni ale unor discipline ştiinţifice din categoria celor numite azi: politologie şi analiză politică; sociologia războiului; relaţii internaţionale; geopolitică; alegere raţională; gestiunea crizelor etc.
    În egală măsură, textele sale filosofice, istorice, geografice, literar-artistice, religioase sunt adesea atât de impregnate de substanţă politică încât diferenţa dintre genuri nu mai are nici sens şi nici utilitate. Putem vorbi, desigur, de multe ori, de filozofie politică, dar aceasta nu duce la o mai profundă şi adecvată definire a acestora. Ca şi Hobbes sau Machiavelli, Cantemir priveşte, de regulă, omul în ipostaza sa socio-politică individuală, ca pe o entitate relativ autonomă, capabilă de decizii proprii şi responsabilă pentru alegerile şi faptele sale.
    Este greu de ştiut în ce măsură viitorul Domn, aflat în poziţii de ostatec de lux, cu un acces substanţial la cultură şi ştiinţă (dar şi cu reală şi perseverentă aplecare personală în această direcţie) a cunoscut achiziţiile ştiinţifice şi culturale majore ale Renaşterii şi Iluminismului Europei Occidentale, dar, cu siguranţă, şi el trebuie să fi ajuns la concluzia că, deşi nu poate exista un regat perfect, natura umană este perfectibilă şi, deci, că formularea unui proiect politic capabil să servească destinul neamului său (determinism identitar) putea fi un demers raţional, realist şi dezirabil. Cu toate exemplificările – numeroase, de altfel – ale unor trăsături negative ale multora dintre semenii săi, Cantemir crede, ca orice umanist convins, că atât în profunzimea spirituală a indivizilor din neamul său, cât şi în cea a societăţii şi statului, existau suficiente forţe ale binelui, ale bunătăţii morale şi sentimentelor caritabile – creştine sau general-umane. Dacă nu ar fi fost aşa, nu s-ar putea explica, spre exemplu, insistenţa cu care, în multe din scrierile sale, se străduieşte să-şi convingă contemporanii (ori să lase mărturie generaţiilor viitoare) că părintele său a făcut tot ceea ce a făcut pentru a stabiliza şi reforma statul – profund afectat de criză – animat de scopuri nobile, raţionale şi realiste.
    În acelaşi timp, nu ca o scuză şi probabil, nici ca o explicaţie pentru posibilele sale insuccese viitoare, Cantemir pare convins că nu întotdeauna astfel de forţe pot fi anticipate şi/sau favorizate prin acţiunea politică practică (acceptând că divinitatea poate să joace şi joacă adesea/uneori? rolul determinant în producerea/declanşarea unor evenimente. Pe un plan mai larg, Cantemir pare convins de faptul că atât în interiorul fiinţei umane cât şi al societăţii, există numeroase surse spirituale şi numeroase motivaţii de natură diversă care, însă, nu puteau să fie valorificate corect şi eficient nici din perspectivă filozofică (în planul gândirii ce fundamentează decizia omului politic, spre exemplu), nici din perspectiva acţiunii politice. Iar ideile de acest fel nu sunt deloc stinghere.
    Fără să teoretizeze în mod expres, şi fără a fi un teolog în adevăratul sens al cuvântului, Cantemir – contrar poziţiei ferme al lui Machiavelli care a respins filozofia politică creştină – probează, destul de convingător, contribuţia importantă a religiei la geneza culturii europene moderne. Acea cultură eliberată atât de viziuni utopice cât şi de cele darwiniste. Creştinătatea medievală este, însă, un feneomen mult mai complex care scapă schematizărilor simpliste de tip bun-rău, pozitiv-negativ, progres-regres. În acelaşi timp, şi în mod inevitabil (ca urmare a impactului politic major al Puterii Otomane asupra evoluţiei şi securităţii Europei de est, de sud-est şi centrale, nu se poate ignora impactul culturii otomane – cultură eminamente de geneză religioasă (islamică) asupra celei europene.
    Este, de alminteri, de înţeles de ce, în filozofia puterii şi analiza filosofică a puterii, conturate în anii ce au urmat căderii Constantinopolului, s-a admis gradual şi progresiv că apariţia şi ascensiunea Islamului în Bazinul Mediteraneano-Pontic a alterat în mod radical balanţa de putere şi percepţia cu privire la originea puterii în această regiune: într-o primă fază (cea a civilizaţiei greceşti şi romane), predominante în filozofia puterii au fost concepţiile raţionaliste, laice, bazate pe înţelegerea omului ca animal socio-politic; creştinismul a adus, ca abordare predominantă, ideea originii divine a puterii, putere politică depozitată în persoana monarhului ("unsul lui Dumnezeu") – rege, împărat, principe, etc., proiectându-se asupra domeniului său de autoritate – statul; islamismul, religie monoteistă cu rădăcini apropiate de cele ale creştinismului originar, a proiectat asupra zonei o concepţie relativ similară – privind originea divină a puterii (evident, generată de o altă divinitate, la fel de unică şi de atotputernică, dar, evident, diferită). Ca student interesat de ştiinţele umane, Cantemir a cunoscut, cu siguranţă, multe din scrierile clasice despre diferitele forme de organizare politică specifice civilizaţiilor europene: monarhia, tirania, dictatura (despotismul), aristrocraţia, oligarhia, democraţia.
    Dintr-o altă perspectivă, filosofia politică a vremii se preocupa, în mod firesc, de altfel, nu numai de legătura religie-politică dar şi de cea dintre religie şi ştiinţă; în fapt, ambele forme ale cunoaşterii şi acţivităţii umane au avut şi au unul şi acelaşi scop: aflarea adevărului. Din această perspectivă, toate filozofiile autentice au fost politice, pentru că adevărul de acestă natură – adevăr aflat prin divere demersuri (religioase – revelaţia; ştiinţifice – raţiunea ori cunoaşterea/intuiţia, etc) – a generat întotdeauna implicaţii importante pentru guvernare. Într-un asemenea context, un rol important revenea raţionalismului, curent de gândire semnificativ în cadrul Renaşterii europene, dar şi al teologiei socio-politice pragmatice islamice corespunzătoare în epocă. Să nu uităm că, în epocă, se afirmă cu putere cartezianismul, spiritul operei lui Descartes fiind dominat de viziunea elenistică asupra lumii, o viziune în care raţiunea prevalează în faţa revelaţiei.
    Fără a putea acoperi opera (atât de variată şi de volatilă sub aspectul consistenţei logice unitare) lui Cantemir cu un singur calificativ indubitabil, putem, totuşi să spunem că omul politic, filozoful şi savantul Cantemir pare mai degrabă un raţionalist care înţelegea valoarea şi necesitatea folosirii religiei în cadrul procesului politic, decât un adept al revelaţiei religioase ca sursă primară a deciziei şi acţiunii politice. Afirmaţia rămâne valabilă în integralitatea sa, chiar dacă, uneori, Cantemir introduce decizia/intervenţia divină între argumentele unei anumite alegeri/opţiuni, sau justiţia divină între argumentele unei întâmplări nefaste suferite de un adversar/duşman sau apropiat. Pare să fie vorba de o viziune preponderent pragmatică şi, în egală/mare/oarecare măsură, consecvenţială: în cadrul unei asemenea viziuni, binele şi răul par a fi doar simple instrumente în căutarea adevărului ori în atingerea obiectivului (scopului).
    Prezenta trecere în revistă, un exerciţiu de analiză comparată şi contextuală în slujba studiilor de securitate, prilejuită de aniversarea a trei sute de ani de spirit cantemirist, are în vedere îndeosebi următoarele lucrări:
    Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae): lucrare scrisă în latină în anii 1714- 1716, când în perioada exilului în Rusia; este, probabil, cea mai cunoscută opera emblematică a lui Dimitrie Cantemir. Izvoarele vremii dau ca sigură elaborarea acestei lucrări cu caracter declarat monografic, la solicitarea Academiei de Ştiinţe din Berlin.
    Istoria Imperiului Otoman (Istoria creșterii și descreșterii curții otomane): lucrare scrisă iniţial în limba latină sub numele de "Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae" în anii 1714 – 1716. Dincolo de relatarea istorică a faptelor ce probau ascensiunea şi prevesteau declinul Puterii Otomane, Dimitrie Cantemir face o evaluare a cauzelor declinului şi a perspectivelor destrămării Imperiului Otoman, cu sublinierea oportunităţilor pe care acest declin le ofereau pentru eliberarea popoarelor europene aflate sub dominația turcească. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză, franceză și germană.
    Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor: scris în perioada 1719- 1722, tot în limba latină. Ca mai toate scrierile lui Cantemir, Hronicul a fost tradus, ulterior, de către autor în limba română. Ca substanță, Hronicul cuprinde istoria românilor de la origini până în perioada formării statelor feudale româneşti Valahia, Moldova şi Transilvania, la cumpăna secolelor XII-XIV. Departe de a promova idei cu totul originale, Cantemir preia şi argumentează pe larg susţinerile cronicarilor privind originea comună a tuturor românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
    Viaţa lui Constantin Cantemir: lucrare aparent biografică dedicată vieţii şi domniei părintelui său, într-o epocă de mari frământări, de criză statală profundă generate erodarea eşafodajului politic intern şi de amplificarea ingerinţelor externe; elaborată, probabil, pe timpul pe timpul exilului în Rusia (dar cu suficient de probabile schiţări anterioare), cam în acelaşi context ideatic şi temporal cu lucrările menţionate mai sus, lucrarea – substanţială sub raportul informaţiilor şi aprecierilor generatoare de sens – pare să fie orientată spre acelaşi scop principal al lui Dimitrie Cantemir: dobândirea şi exerciţiul puterii, în numele unui proiect politic asumat.
    Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor: scrisă tot în aceaşi perioadă şi, în mare măsură, conscrată aceluiaşi proiect politic, lucrarea explică în mare măsură, dar fără ca acesta să fi fost scopul dorit neapărat de autor, cauzele interne ale decăderii politice (şi ale crizei economico-sociale majore ale) principatelor române: conflictele distrugătoare dintre grupurile marilor boieri (partidelor politice ale epocii); corupţia, lăcomia sinucigaşă a guvernaţilor; facilitarea intervenției străine în scopul dobândirii şi securizării puterii personale.
    Memoriile către Petru cel Mare (1717-1719): documente de informare şi analiză politică întocmite de ex-domnitorul din exil ce pare că nu a abandonat încă speranţa că ar mai putea juca un rol politic important în destinul neamului său pe care, fără să pară că o face intenţionat, îl prezintă într-o viziune integratoare.
    Descriptio Moldaviae este o lucrare amplă, complexă, cu un conţinut enciclopedic vast şi variat, care – într-o accepţie actuală – cuprinde, potrivit intenţiei autorului, trei părţi ce se referă la geografia fizică a Moldovei, geografia politică şi o geografie umană focalizată îndeosebi pe problemele de limbă, religie, etnografie şi folclor. Fiecare parte, însă, precum şi multe dintre capitole, beneficiază de o prezentare istorică (istoria fiind, nu-i aşa? – geografie în mişcare), dar şi de numeroase alte observaţii, consideraţii şi comentarii de natură general-umană, economică, juridică ori chiar filozofică.
    Recitită într-un diapazon modern, Descriptio Moldaviae poate fi caracterizată, fără teama de a fi consideraţi excesivi sau artificiali în interpretare, ca fiind o lucrare cuprinzătoare de analiză politică şi geopolitică timpurie şi evaluare a relaţiilor internaţionale în plan regional, cu trimiteri substanţiale la procesele politice ale epocii. Valoarea ei informativă, valoarea de expertiză pentru fundamentarea strategiilor decizionale sporeşte substanţial dacă este abordată comparativ-complementar cu şi în contextul unor analize similare a celorlalte lucrări din aceeaşi categorie generică. Observaţia nu se doreşte a fi una circumstanţială, legată doar de oportunitatea unui moment aniversar, ci încearcă să pună în evidenţă (nu în mod singular şi, desigur, nici neapărat pentru prima dată) un aspect de substanţă – acela al contribuţiei creatoare a primului român european de anvergură la fundamentarea culturii europene moderne. În acelaşi timp, sublinierea unor asemene (posibile) dimensiuni proprii acţiunii politice şi operei ştiinţifice ale lui Dimitrie Cantemir, nu vrea să constituie, în nici un fel, într-o pledoarie superficială (lipsită de sens şi de orice utilitate practică) pentru vreo pretenţie protocronistă, care şi-ar dori să-l situeze, spre exemplu, pe Cantemir în rândul întemeietorilor geopoliticii. Nu despre o astfel de abordare este nevoie şi nici de vreo intenţie în acest sens.
    Dimpotrivă, în abordarea critică a operei științifice (pe de o parte) şi, a acţiunii politice (pe de altă parte) a lui Dimitrie Cantemir, vom putea înţelege atât sincronismul său cu spiritul cultural al vremii cât şi eventualele decalaje temporale decurgând din circumstanţele complicate ale timpului şi spaţiului. În analiza unora dintre aceste aspecte, nu trebuie să ignorăm faptul că nici una din domeniile menţionate nu s-a născut, ca substanţă, niciodată într-o singură zi sau într-un anume an; dimpotrivă, fiecare dintre ele reprezintă rodul unor acumulări, adesea contradictorii, de cunoştinţe ştiinţifice sau observaţii empirice, de inducţii şi deducţii logice, de judecăţi morale sau religioase, de analize sau sinteze. Dacă privim, spre exemplu, chestiunea apariţiei Geopoliticii la sfârşitul secolului XIX, suntem cu toţii de acord că aceasta a apărut pe trendul evoluţiei Geografiei clasice, către Geografia Politică, fără ca, totuşi, geopolitica să fie o formă superioară (derivată, consecventă) de geografie politică.
    Dacă privim geopolitica dintr-o perspectivă devenită clasică – şi anume aceea care o defineşte ca fiind arta şi practica de a utiliza puterea politică asupra unui anumit teritoriu, ori influenţa mediului geografic aspra politicii unui actor al relaţiilor internaţionale – nu putem, cu siguranţă, nici să ne oprim doar la această singură caracterizare, dar nici să ignorăm faptul că, într-o descriere socotită geografică, Dimitrie Cantemir se regăseşte prin analiza sa, într-un câmp eminamente geopolitic. Desigur, în mod tradiţional, termenul viza, în primul rând, impactul geografiei asupra politicii (politica unui stat se fundamentează pe geografia sa, spunea cândva învingătorul de la Austerlitz, respectiv cel ce avea să-şi scrie memoriile exilat pe Insula Elba), dar folosirea lui în practica socială, în practica activităţii politice, a dobândit treptat o expansiune continuă a sensului şi a semnificaţiilor.
    De menţionat faptul că, încă din Era Luminilor, relaţia dintre mediul natural (geografic) şi politică, interdependenţele dintre acestea, au fost sesizate şi integrate în activitatea practică, cu mult timp înainte de apariţia conceptului ca atare. Pentru unii, geopoliticapoate fi definită ca fiind ştiinţa despre lupta pentru controlul spaţiului planetar (o luptă inspirată politic, desigur) iar acest proces poate fi fixat în timp, ca moment iniţial, în momentul istoric al descoperirii Americii. În calitate de disciplină ştiinţifică, însă, Geopolitica ia naştere numai atunci când, în procesul de evoluţie a sistemului relaţiilor internaţionale, apar condiţiile propice pentru a fundamenta/a explica anumite decizii de politică externă prin prisma unor concepte teoretice bazate pe acumularea şi sintetizarea superioară a cunoştinţelor şi experienţei umane relevante în materie. Aşa se explică, spre exemplu, de ce – pentru multă vreme – în perioada de pionierat şi înflorire a geopoliticii clasice, aspectul cel mai des şi mai intens utilizat a fost cel ce atribuia spaţiului (mediului) un rol determinant asupra deciziilor politice. Potrivit unor opinii exprimate adesea, caracterul teoretico-doctrinar al noului instrument s-a conturat numai pe măsură ce noua teorie, bazată pe înţelegerea corectă rolul real pe care mediului natural îl are în dinamica proceselor politice, a reuşit să atribuie factorului geografic (de mediu natural) o semnificaţie definitorie pentru sensul proceselor, adesea rolul de unic determinant, respectiv atunci când politosfera a putut fi prezentată mai degrabă ca un derivat direct al geosferei decât ca un factor activ şi modelator al geosferei.
    Multidisciplinară prin geneză, natură, structură şi scop, geo-politica include toate aspectele ştiinţe sociale, cu un accent particular asupra geografiei, relaţiilor internaţionale, aspectelor teritoriale ale ştiinţei politice şi ale dreptului internaţional. Desigur că referirea la un anume teritoriu angajează, în mod obiectiv, problematica suveranităţii de stat şi a implicaţiilor sale asupra activităţii umane pe acel teritoriu, după cum problematica locaţiei geografice (cu semnificaţie geopolitică, desigur) a unui actor al relaţiilor internaţionale priveşte configuraţia şi ierarhia (interdependenţele dintre) statelor din zonă şi interesele lor; relaţiile acestor state cu polii de putere globali sau/şi cu sistemele pe care aceştia le generează; chestiunile de interes şi interferenţele reale ale marilor puteri în politica regională; viziunea diferitelor state asupra securităţii individuale şi colective precum şi natura relaţiilor dintre actorii unei arii geopolitice; configuraţia civilizaţională a zonei – din perspectivă etnică, spirituală, culturală, religioasă etc.
    Geografia umană este preocupată atât de studiul diferitelor influenţe spaţiale generate de procesele politice cât şi de felul în care procesele politice sunt afectate ele însele de structurile spaţiale. În mod convenţional, geografia politică adoptă o structură analitică tridimensională, în cadrul căreia statul (ca entitate politică primordială) este obiectul principal al studiului; deasupra acestuia s-ar situa relaţiile internaţionale (considerate, într-o viziune larg răspândită, ca fiind, în esenţă, geopolitica), iar sub nivelul statal s-ar afla geografia localităţilor, a regiunilor, a entităţilor substatele localizabile teritorial.
    Problematica este privită dintr-o perspectivă specifică disciplinei pe care astăzi o numim Geografie politică – modalitate de abordare specifică geografiei umane – şi care, în procesul construcţiei sale timpurii viza îndeosebi consecinţele politice şi militare ale relaţiilor dintre geografia fizică, teritoriile statelor şi puterea de stat. În particular a existat o strânsă asociere între geografia regională (focalizată pe caracteristicile particulare ale fiecărei regiuni) şi determinismul exercitat de mediu, cu un accent deosebit pe mediul geofizic asupra activităţii umane.
    Scrierile lui Cantemir nu sunt simpe scrieri istorice, ci scrieri enciclopedice de tipul analizelor multidisciplinare – politic, sociologic, economic. Aşa de exempul, în cadrul unei descriei cu carcter istoric este analizată detaliat o probleme de interes economic şi sociologic cu implicaţii majore asupra stării de securitate – foametea endemică, deosebit de intensă, din anii 1686-1687, deaspre care analistul menţionează că în anul 1686 s-au produs distrugeri şi jafuri mari pe timpul ciocnirilor turco-polone care au avut loc pe teritoriul Moldovei, evenimente ce au avut drept consecinţă foametea cea mare din primăvara lui 1687. Întro astfel de împrejurare, în aprilie 1687, Constantin Cantemir îi scria lui Mihai Apafi I (Principele Ardealului) despre grija morţilor de la foameţile cele mar".
    Criza economică şi socială profundă, generată de incursiunile militare externe (conflictul polono-turc purtat pe teritoriul Moldovei; incursiunile de jaf ale tătarilor şi ale cazacilor). Dincolo de efectele directe ale jafului asupra avutului populaţiei, ciocnirile militare şi campaniile de pradă au avut efecte negative grave asupra desfăşurării lucrărilor agricole, ceea ce a dus la o acută penurie de alimente, respectiv o creştere explosivă a preţurilor cerealelor.
    Dimitrie Cantemir sesizează consecinţele economice şi sociale majore (urmate de consecinţe politice) ale conflictelor militare asupra populaţiei, asupra securităţii alimentare şi demografice, anticipând, prin analiza sa, studiile de sociologie a războiului ori de economie a conflictelor. Analiza nu este una abstractă, ci vizează concret creşterea explosivă a preţurilor (înainte, – spune autorul- cu un leu se puteau cumpăra patru măsuri de grâu, în timp ce, ca urmare a acestor distrugeri, cu un leu se mai putea cumpăra doar o măsură de porumb). Pe acest fond, s-a produs o acută lipsă de numerar, fapt ce făcuse ca tranzacţiile să se facă preponderent în natură. În acelaşi timp, pământul devenise foarte ieftin, preponderent din cauza lipsei de alimente, lipsei de bani şi lipsei forţei de muncă. Penuria de forţă de muncă generată de războiul turco-polonez pe teritoriul Moldovei, determinase acea cădere catastofală a preţului pământului favorizând achiziţiile speculative şi concentrarea alarmantă şi nefirească a averilor.
    În acelaşi timp, şi în acelaşi context, analistul pune în evidenţă dificultăţile majore ale Domniei Moldovei de a-şi plăti obligaţiile oficiale faţă de Poarta Otomană (obligaţii în bani şi produse; obligaţii logistico-militare) şi obligaţiile semi-oficiale faţă de tătari (obligaţii auto-asumate de bunăvoinţă – respectiv un fel de taxă de protecţie).
    De altfel, spre exemplu, Constantin Cantemir recunoştea că ţara era "biruită de toate neputinţele", având de plătit obligaţiile către "stăpânii noştri turci şi tătari" … fiind "această ţară spăimâmtată din sud de tâlhari, dinspre Orhei şi Soroca de cazaci" iar "Ţara de Jos de tătari" dificultăţi majore care care necesitau existenţa unui număr semnificativ de "slujitori de apărare" întreţinuţi "cu mare cheltuială". Climatul periculos şi instabil generat de acţiunile agresive externe şi de creşterea gradului de criminalitate internă invocat de domnitor în anul 1692 (în scrierea fiului său biograf, istoric şi analist politic, pledoaria sa pentru susţinerea şi întărirea forţelor de ordine publică aveau un scop practic precis, pentru că "Domnul îşi chema supuşii"…"să mai ajute la greu şi la nevoia ţării".
    De menţionat că Domnitorul Constantin Cantemir a avut de făcut faţă unei situaţii grave în care a trebuit să protejeze şi să apere statul şi statalitatea într-o perioadă de criză acută. Este adevărat că restabilirea ordinii interne s-a făcut cu preţul unei represiuni de o severitate extremă, caracteristică – prin expeditivitate şi cruzime, mai degrabă Orientului decât Europei timpului său.
    În ceea ce priveşte acţiunea politică a lui Dimitrie Cantemir, trebuie să remarcăm mai multe etape în evoluţia şi caracteristicile acesteia. Este vorba, în primul rând, de "ucenicia politică" pe care o trăieşte încă din perioada 1685-1688 la Iaşi, la curtea domnească a tatălui său, preocupat în primul rând de studiu, dar fără a fi străin de treburile domniei, ale vieţii politice complicate şi pline de riscuri pe care le implica – pe atunci – conducerea treburilor publice într-o capitală de ţară aflată la răscrucea tuturor răutăţilor. Următorii trei ani (respectiv de la vârsta de 15 ani) face cunoştinţă cu Babilonul imperialde la Constantinopol, devenit deja, preponderent, Istanbul (fără să fi pierdut cu totul caracterul de Bizanţ).
    Potrivit firii şi înclinaţiilor sale, anii sunt dedicaţi preponderent studiului, dar faptele sale de mai târziu arată că timpul petrecut atunci la Poarta Otomană nu a trecut fără să aducă o importantă zestre de cunoaştere a mecanismelor prin care familiile politice boiereşti din cele două Principate Române, Valahia şi Moldova, precum şi apropiaţii lor din protipendada birocratică a epocii, îşi promovau interesele privind accesul la domnie, conservarea şi exercitarea puterii în condiţiile amplificării interferențelor Porţii în treburile interne ale vasalilor. Este perioada în care cel ce se vede deja domn al Moldovei începe să pătrundă tainele relaţiilor complicate, preponderent de rivalitate, dar şi, în mod paradoxal, de necesară interrelaţionare, dintre familiile politice muntene şi moldovene dominante, atât din perspectiva moştenirii istorice, cât şi prin prisma experienţei personale a părintelui său.
    Reîntors de la Istanbul cu un nou orizont de cultură, dar şi cu o mai acută înţelegere a maşinaţiunilor politice care condiţionau putere şi asigurau supravieţuirea în jungla politică a unei epoci în care greşelile, lipsa de abilitate ori imprudenţa, sau pur şi simplu ghinionul se plăteau cu capul în sensul cel mai propriu al cuvântului, tânărul Dimitrie petrece alături de tatăl său, şi aproape de treburile publice, ultimii doi ani ai domniei lui Constantin Cantemir, ani pe care îi vom regăsi zugrăviţi cu acurateţe în cronica de familie de mai târziu. Timpul nu este petrecut fără folos politic, pentru că cea de-a doua etapă a uceniciei politice are ca urmare alegerea lui Dimitrie, de către marii boieri, curtenii de rang înalt şi clerul superior, la moartea tatălui său, ca domn al Moldovei, la vârsta fragedă de numai 20 de ani. Este dovada unei abilității politice reale, dar şi a unei opţiuni ferme pentru o carieră pentru care părea să fie înzestrat în mod natural şi cultivat în mod programatic. Încercare sa nu este una de succes, pentru că lucrarea externă– cea de dobândire a influenței la Istanbul – nu fusese făcută, astfel că înalta demnitate revine unui favorit sprijinit de partida la Bucureşti. Timpul lui Dimitrie nu sosise încă, iar tânărul politician îşi acceptă cu realism soarta, luând din nou drumul Istanbulului. Greu de ştiut dacă de încă de pe atunci începuse să-i încolţească ideea căutării unei contra-forţe pentru ponderarea influenței sufocante a Porţii asupra domniilor țărilor române, dar este sigur că Dimitrie n-a dorit să piardă timpul, ci s-a angajat activ în procesele de suprafaţă şi de culise care asigurau un loc demn de luat în seamă în bătălia pentru putere.
    Perioada noii şederi la Istanbul – una substanţială din lunga sa activitate (de peste 20 de ani) petrecută la Poartă – este şi una de activitate politică intensă, mai ales şi în calitate de ambasador dar şi de garant (ostatec) pentru fidelitatea fratelui său mai mare – Antioh Cantemir – ajuns domn al Moldovei în anul 1695. Resemnat să-şi aştepte rândul în ordinea seniorităţii din familie, Dimitrie devine şi mai interesat de politica Porţii şi perspectivele Imperiului Otoman care, după înfrângerea de la Viena din 11/12 septembrie 1683, trecuse de apogeu şi se angajase inexorabil pe panta declinului. La data aceea, lucrurile nu păreau atât de clare, iar rana nu părea încă mortală: Imperiul mai avea resurse, iar bătăliile de ariergardă vor mai dura aproape două secole până când puterea asiatică ce ameninţa însăşi fiinţa Europei creştine avea să fie redusă la dimensiunile şi comportamentul firesc al unei formaţiuni statale normale.
    Prezenţa şi poziţia la Istanbul în această perioadă, i-a permis lui Cantemir accesul în cercurile politice şi diplomatice ale Porţii, posibilitatea de a dobândi informaţii de valoare despre principalele evenimente şi tendinţe în materie de politică internă a Imperiului şi de relaţii internaţionale vizând îndeosebi spaţiul pontic şi mediteranean, Europa de est, sud-est şi centrală, Caucaz sau zonă caspică. Căsătoria cu fiica domnului muntean Şerban Cantacuzino, Casandra, petrecută în anul 1699, pare să fie, dincolo de firescul său lumesc, parte a unui proiect politic pe care Dimitrie Cantemir nu se străduieşte să-l ascundă în totalitate; ideea accesului – pe această cale – la tronul Ţării Româneşti nu părea, din această perspectivă, nici nerealistă şi nici singulară, într-o epocă în care, ca şi mai târziu, regate şi imperii s-au configurat şi reconfigurat nu numai cu forţa armelor ci şi cu cea a încuscririlor şi ceremoniilor matrimoniale. Că nu a fost să fie aşa, şi că evenimentul a adăugat, mai degrabă, mai multă patimă rivalităţilor moldo-muntene, aceasta este o altă poveste.
    Şederea la Constantinopol şi prezenţa sa în rândul elitei politico-diplomaticea epocii, i-au permis lui Dimitrie Cantemir să participe la unele diferite campanii militare ale Porţii în teatrele de operaţii sud-est europene, acolo unde se derula, la acea dată, confruntarea principală dintre Europa creştin-catolică şi Orientul islamic – o veritabilă ciocnire a civilizaţiilor, cu mult înainte ca termenul să fi fost consacrat de Huntington. Într-un astfel de context, de pregătire strategică militară şi politică, Dimitrie Cantemir este prezent în tabăra otomană pe timpul campaniei din Balcanii de Vest. Dezastrul militar suferit de armatele otomane în cadrul bătăliilor de la Petrovaradin şi Zenta, în confruntarea cu forţele Imperiului Habsburgic sprijinite de sârbi, unguri şi alte popoare din zonă, pare să-l convingă definitiv pe încă tânărul pretendent la tronul Ţărilor Româneşti că ceasul istoric al Înaltei Poţi a sunat, că după incrementa urmează decrementa, şi că o altă forţă izvorând din Orient pare să se contureze la orizont: era vorba de Rusia lui Petru, o forţă creştină dar ortodoxă – amănunt important, în condiţiile în care, cu toate că părea destul de familiarizat cu mediul catolic al Occidentului, Cantemir nutrea o anumită temere şi rezervă faţă de puterea politică a Imperiului Catolic.
    Şederea la Constantinopol din această perioadă s-a dovedit, însă şi extrem de periculoasă din perspectiva relaţiilor cu casa domnitoare de la Bucureşti (respectiv cu partida Brâncovenilor), conflict existenţial ce l-a marcat pentru toată viaţa şi a făcut aproape imposibilă orice relaţie de colaborare, chiar şi în condițiile specifice ale primei decade a noului secol.
    În acelaşi timp, convulsiile politice ale estului european au generat noi probleme de înţelegere şi descifrare a realităţilor geopolitice şi relaţiilor internaţionale ce afectau securitatea principatelor române. Este vorba de amplificarea eforturilor Rusiei de a-şi extinde frontierele spre Marea Baltică, Marea Neagră şi Gurile Dunării, eforturi ce au generat puternice conflicte cu Regatul Suediei, cel al Poloniei şi desigur cu Imperiul Otoman şi Hanatul tătar al Crimeii. Dătătoare de speranţe din perspectiva luptei împotriva dominaţiei otomane şi a ideii panortodoxe, ascensiunea Rusiei şi conflictele sale cu puterile regionale menţionate, constituia pentru principatele române dunărene atât oportunități istorice cât şi surse majore de insecuritate. Aşa de exemplu, după zdrobitoarea înfrângere suferită de regele Carol al XII-lea al Suediei în bătălia de la Poltava cu armatele lui Petru cel Mare, conflictul se mută spre sud, atunci când regele suedez se refugiază la Varniţa/Bender, pe Nistru, pe teritoriul istoric al Moldovei aflat sub ocupaţie turcească. În condiţiile în care Înalta Poartă acordă rivalului Rusiei adăpost şi sprijin, Rusia intră în conflict deschis cu Imperiul Otoman, conflict care ameninţă şi teritoriul Moldovei şi creează acesteia obligaţii majore de sprijin logistico-militar, în temeiul obligaţiilor de vasalitate specifice epocii.
    În aceste condiţii, pentru a-şi securiza flancul şi a închide ferm teritoriul de la est de Carpaţi, Sultanul decide să-l numească Domn al Moldovei pe Dimitrie Cantemir, considerat un aliat sigur şi fidel, în temeiul garanţiilor acţionale oferite de părintele şi fratele său (ambii foşti domnitori care nu creaseră probleme de loialitate Porţii) şi desigur pe temeiul unei bune cunoaşteri asigurate de şederea îndelungată a Prinţului Cantemir la Istanbul. Este, însă, neîndoios, că numirea lui Dimitrie Cantemir în aceste împrejurări complexe s-a făcut şi pe considerentul decisiv al calităţilor sale de conducător, pentru că, sub presiunea evenimentelor, turcii nu aveau timp pentru o tranziţie prea îndelungată, aşa cum se întâmplase cu alţi domnitori numiţi anterior, care fuseseră cu greu acceptaţi de cercurile politice de la Iaşi. Cantemir, prin experienţa sa probată anterior, părea omul potrivit la locul potrivit. Numirea s-a făcut cândva în noiembrie 1710, pentru că spre sărbătorile Crăciunului din acel an, noul Domn este menţionat în unele documente ca fiind deja pe tron.
    Acţiunile politice ulterioare, de anvergură strategică, ale lui Dimitrie Cantemir sunt, însă, uluitoare, totalmente surprinzătoare, inclusiv din perspectiva specificului epocii, locurilor şi a proverbialei nestatornicii a românilor în materie de angajamente politice neconvenabile, impuse. În absenţa unor documente certe ale epocii sau ale unor mărturii ulterioare ale protagoniştilor, explicaţiile acţiunilor politice ale lui Cantemir pot, doar, să fie deduse din analiza faptelor sale şi din filozofia de ansamblu a operei sale.
    Cert este că, într-un tip extrem de scurt, şi în pofida infrastructurii precare a relaţiilor sale internaţionale, ori a supravegherii atente din partea Porţii asigurate la curtea Domnitorului, Dimitrie Cantemir ia decizia fermă de a face o mişcare strategică decisivă, decuplând Moldova de legăturile de vasalitate faţă de Poarta Otomană (şi de alianţa implicită pe care aceasta o genera) şi trecerea completă de partea Rusiei. Surpriza era mare nu pentru că astfel de lucruri nu se întâmplau în epocă, ori pentru că legături cu Rusia nu ar fi mai existat. Ca şi Valahia, Moldova mai reuşise uneori să rămână în expectativă pe timpul unor războaie duse de turci contra altor puteri regionale; nu odată, cele două principate refuzaseră, mai mult sau mai puţin explicit să trimit contribuţiile în bani, materiale sau oameni cerute de Poartă şi nu odată participarea fusese mai mult formală decât eficientă (episodul participării românilor la asediul Vienei este semnificativ). De cele mai multe ori, însă, domnii se fereau să adopte o atitudine deschisă de sprijinire a adversarului, iar când o făcuseră, plătiseră cu domnia sau cu viaţă. De multe ori, întârzierile sau refuzul erau însoţite de numeroase justificări şi asigurări de loialitate, sau condiţionate în limitele rezonabile ale relaţiilor de vasalitate, care permiteau o anumită autonomie.
    În ceea ce priveşte relaţiile cu Rusia, acestea putuseră să fie relativ semnificative încă din vremea lui Ştefan cel Mare, dar ele nu depăşiseră niciodată aspectul tipului de cooperare cu cineva îndepărtat, cu atât mai mult cu cât Rusia abia îşi făcea loc la Marea Neagră dincolo de Peninsula Crimeea, iar conturile sale cu tătarii nu erau încă încheiate.
    Pare deci surprinzător că trecerea lui Cantemir în barca rusă s-a putut pregăti atât de repede şi atât de detaliat, de formalizat în limbajul politico-diplomatic, în absenţa unor indicii anterioare şi a unor mijloace de comunicare moderne, disponibile şi sigure. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât, pentru Petru cel Mare, principala direcţiestrategică de acţiune rămânea cea nordică, teatrul din sud fiind secundar, activat doar de episodul refugiului regelui suedez. Este deci, de presupus că iniţiativa strategică (sau cel puţin disponibilitatea strategică manifestă şi cunoscută la nivelul informaţiilor confidenţiale) a venit din partea domnitorului moldovean. Am putea, desigur, crede că, pe timpul şederii lui Dimitrie Cantemir la Istanbul, au existat contacte în acest sens cu diplomaţii sau agenţii de influenţă ai Rusiei, dar nu sunt dovezi istorice de această natură.
    Cert este însă că, în primăvara anului următor instalării la domnie, în plină campanie de pregătire militară a războiului împotriva Rusiei de către Turcia, pregătiri în cadrul cărora Moldovei îi reveneau sarcini importante, Cantemir negociază şi semnează cu Petru cel Mare al Rusiei Tratatul de la Luţk, din 13 aprilie 1711. În literatura istorică, se consideră, de regulă, că textul tratatului, într-o formă foarte apropiată de cea care a fost semnată, ar fi fost elaborat nemijlocit de către Dimitrie Cantemir şi trimis, prin mesager, direct Ţarului Petru I care l-a acceptat ca atare şi l-a întărit prin autoritatea sa, transformându-l ulterior într-un fel de credenţial acordat Domnului Moldovei. Un fragment din textul tratatului poate fi edificator în acest sens:
    " […] Prea strălucitul domn şi principe al Ţării Moldovei Dimitrie Cantemir, ca un creştin drept credincios şi luptător pentru Iisus Hristos, a chibzuit că este spre binele numelui lui Hristos, mântuitorul nostru, să trudească alături de noi şi pentru eliberarea slăvitului popor moldovenesc aflător sub cârmuirea lui, care pătimeşte împreună cu alte popoare creştine sub jugul barbarilor; necruţând de asemenea viaţa şi starea sa, ne-a dat de ştire […] dorind aşadar să fie sub protecţia măriei noastre ţarul, cu ţara şi poporul Moldovei. De aceea […] noi îl primim pe principe sub apărarea noastră prea milostivă şi ne învoim cu articolele propuse de dânsul". Citat din Enciclopedia ROMÂNIEI – Tratatul de la Luţk
    Tratatul, care este, în esența sa unul de vasalitate specific epocii, cuprindea 17 articole, în conţinutul cărora se menţionau următoarele prevederi mai importante: Domnitorul Moldovei împreună cu poporul său trecea sub protecţia Ţarului (care îi lua sub oblăduirea sa); Rusia, ca putere protectoare, garanta integritatea teritorială a Principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile sale interne; graniţa dintre cele două state se stabilea pe râul Nistru; vechile hotare ale Moldovei afectate de cuceririle turceşti se restabileau iar raialele turceşti de pe teritoriul istoric al Moldovei urmau să fie desfiinţate; Moldova înceta să mai plătească tribut ori alte obligaţii Porţii Otomane şi devenea autonomă în materie de politică externă; în schimbul jurământului de credinţă al Domnitorului Moldovei, Ţarul Rusiei se angaja să nu pună domn străin în Moldova, asigurând astfel domnia ereditară a familiei (dinastia) Cantemir. Tratatul prevedea, de asemenea, că întreaga putere a statului va fi exercitată de către Domnitor, acesta având dreptul de judecată suveran pe întreg teritoriul ţării. O prevedere extrem de importantă (şi singura care, practic, s-a materializat în timp) se referea la faptul că, în caz de ocupaţie, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia.
    Prin Tratat, Rusia se angaja să sprijine Moldova împotriva Imperiului Otoman, iar Moldova să se alăture cu oastea sa Rusiei în lupta împotriva otomanilor. Garnizoanelor ruseşti li se permitea cantonamentul pe teritoriul Moldovei numai pe timp de război. Rusia se angaja să nu se amestece în treburile interne ale Moldovei atât în plan politic sau legislativ, dar şi cultural, religios sau lingvistic. Moşierilor ruşi li se interzicea să achiziţioneze pământuri în Moldova şi să-şi strămute aici ţăranii iobagi de pe teritoriul Rusiei.
    Interesant de remarcat, unele prevederi ale tratatului priveau deopotrivă şi Ţara Românească (Valahia/Muntenia) deşi aceasta nu fusese parte la negocieri şi la realizarea acordului de voinţă. Ele se refereau la autonomia acestora în materie de politică externă, la încetarea obligaţiilor de plată către Imperiul Otoman, la recunoaşterea vechilor hotare şi la reglementarea staţionării trupelor ruseşti pe teritoriul acestora numai pe timp de război. Aceste prevederi, coroborate cu "defecţiunea" unei părţi a clasei politice muntene (inclusiv a unei părţi din familia domnitoare a Brâncovenilor) şi a unui corp de oaste muntean, precum şi cu o apreciere ulterioară evenimentelor al lui Cantemir despre trădarea pe care Domnitorul muntean ar fi săvârşit-o faţă de Ţarul Rusiei (refuzând să-şi respecte promisiunea de a i se alătura în 1717, în lupta contra Porţii Otomane) par a susţine ideea acelui proiect mai vast al lui Dimitrie Cantemir de armonizare politică a celor două principate româneşti fie printr-o uniune nominală, fie prin punerea negociată a celor două entităţi sub un protectorat străin prietenesc.
    Este interesant de remarcat că, fără nici o legătură cu vreo intenţionalitate a autorului, ci – pur şi simplu din motive obiective decurgând dintr-un anumit amplasament geografic natural – aria geografică implicată în analizele cantemiriste este situată în spaţiul care, două secole mai târziu, va fi definit de Mackinder sub numele de Heartland – Insula Lumii, zonă despre care geopoliticianul britanic susţinea că "cel ce stăpâneşte Insula Lumii va stăpânii lumea". Greu de crezut că, pe vremea lui Cantemir, atunci când Rusia abia ieşea – pentru prima dată – la Marea Neagră, vreun politician sau analist ar fi putut intui formularea unui astfel de concept geopolitic. Interesant, însă, este faptul că – bazat pe observaţia proprie a stării Imperiului Otoman şi pe analiza dinamicii acestui actor geopolitic (Incrementum et decrementum), Cantemir identifică în mod oportun şi corect marea putere, în creştere, care va domina treptat spaţiul în următorii trei sute de ani. Şi nu numai că intuiește, dar face şi o opţiune politică decisivă de tipul "pe viaţă şi pe moarte" şi anume una pe care şcolile de gândire politică modernă o numesc astăzi "bandwagoning" (ataşare): trece din tabăra otomană în tabăra rusă într-un moment în care conflictul ruso-turc nu fusese tranşat în ceea ce privea stăpânirea (dominaţia asupra) teritoriului statelor românești dunărene. Prin opţiunea sa, despre care – din perspectiva vitezei de evoluţie a opţiunilor/deciziilor strategice – putem presupune că nu s-au născut în momentul în care au devenit cunoscute public ci, probabil, cu mult timp înainte, Cantemir angajează viitorul românilor pentru multe secole. Soluţia pentru care optează – în contextul implacabil al unei dileme de securitate pe care astăzi am fi tentaţi să o categorisim drept alegere între două rele – respinge ideea balanţei de putere ca fiind, probabil, nerealistă.
    Aparent simplă, alegerea (rezultat al unei analize politice temeinice, de lungă durată şi direct interesată) nu a luat în considerare numai dinamica fluidă a conflictului ruso-turc, ci întregul evantai al mişcărilor de pe o scenă aproape haotică pe care evoluau numeroşi alţi actori mai mult sau mai puţin semnificativ din punct de vedere geopolitic. În fapt, marile interese strategice în coliziune erau nu două, ci trei: de aproape două secole, conflictul principal în zonă era cel dintre Imperiul Otoman şi Europa Apuseană, reprezentată politico-militar de Sfântul Imperiu German de Origine Romană, iar religios – de Sfântul Scaun. Rusia Ţaristă, Rusia lui Petru cel Mare, cu cele două aspiraţii occidentaliste majore – ieşirea la Marea Baltică şi ieşirea la Marea Mediterană – este doar noul venit, transformând un conflict bilateral într-unul trilateral, aproape fără nici o posibilitate combinare a între ele. Se confruntau nu doar trei politici expansioniste (cu geneză naturală: trei imperii în căutarea frontierelor finale, a limitelor teritoriale într-o zonă în care nu există "detalii" geografice convingătoare), ci şi trei blocuri etnice substanţial diferite (turco-otoman, germanic, slavo-rus) animate de trei religii în divergenţă ireconciliabilă probată istoric de secolele ce vor urma (islamismul de sorginte extra europeană, catolicismul euro-vestic şi ortodoxia post-bizantină euro-estică/euroasiatică).
    Tabloul contradicţiilor este, însă, unul mult mai complicat pentru omul politic/analistul politic/geo-politicianul român al epocii [termenii trebuie luaţi în considerare în sensul în care sunt utilizaţi astăzi, dar, desigur, circumscrişi contextului epocii] chemat să decidă pentru sine (să acceadă la putere; să devină puternic, să exercite puterea; să-şi conducă neamul; să fie conducător; să-şi împlinească destinul asumat) dar şi pentru ceilalţi, fără ca aceştia (marea lor majoritate) să se poată exprima asupra opţiunilor. Evoluau activ, în spaţiul geo-politic carpato-danubiano-pontic (denumire sintetică şi expresivă sub raport substanţial, care nu cred că poate fi atribuită, ca urmare a utilizării excesive – nici măcar postum – vreunei vremelnice experienţe politice) numeroşi alţi actori geo-politici dimensiuni mai mici, dar nu mai puţin dăunători adesea. Este vorba de:
    – Hanatul Tătar al Crimeii – rămăşiţă târzie a Hoardei de Aur – entitate politică autonomă, cuplată strategic la politica Imperiului Otoman, dar şi de tătarii nogai (nohai) din Buceag, care – fără să exercite o formă efectivă de dominaţie statală, afectau grav autonomia principatului şi evoluţia proceselor economico-sociale normale. De secole, tătarii reprezentaseră pentru spaţiul geo-politic românesc o ameninţare existenţială (prezenţa sau incursiunile lor periodice în acest spaţiu constituie unul din argumentele considerate obiective care explică întârzierea procesului de cristalizare statală a românilor din spaţiul extracarpatic). În vremea lui Cantemir, formaţiunile etno-politice tătărăşti din nordul Mării Negre (inclusiv de la nord de Gurile Dunării) nu mai reprezentau un pericol mortal, dar constituiau încă un factor de insecuritate major, fie asociat acţiunilor militare ale armatelor otomane, fie prin incursiuni de pradă desfăşurate pe cont propriu, contrar obligaţiilor de protecţie asumate de Imperiul Otoman.
    – Regatul Poloniei: considerat, în contextul luptei împotriva expansiuni otomane, un aliat natural, s-a comportat, adesea, la fel ca oricare altă putere expansionistă, urmărind ca – dincolo de moralitatea scopului (respingerea dominaţiei otomane) – să-şi asigure propriile avantaje. În acest context, desele confruntări militare cu turcii, purtate pe teritoriul Moldovei, au produs populaţiei locale aceleaşi daune ca şi incursiunile tătărăşti. În plus, suzeranitatea poloneză nu putea fi cu nimic mai bună decât oricare altă stăpânire străină (în acest sens: închinarea lui Ştefan; impunerea unor domni; conflictele cu Mihai Viteazul, etc.).
    – Regatul Ungariei: dominant asupra Moldovei încă din faza timpurie a statalităţii, supus presiunilor otomane şi celor habsburgice mai apoi, îşi pierduse mult din agresivitate dar nu încetase de a fi un pericol pentru statalitatea şi integritatea teritorială a principatelor române extracarpatice. Incursiunile periodice – aşa cum fuseseră cele din timpul domniei lui Constantin Cantemir – vizau regiuni bogate (pentru pradă), obiective strategice – cetăţi, capitala (scopuri politice sau/si militare), capturarea domnului sau a unor tezaure, etc. Justificate, adesea, prin lupta împotriva turcilor sau tătarilor, unele dintre aceste inscursiuni s-au produs la joncţiune dintre cele două principate române, dinspre Cotul Catpaţilor spre Galaţi-Brăila, dincolo de care se găsea centrul de gravitate al dominaţiei otomane asupra principatelor române – fosta Basarabie originară (teritoriu de la nordul Dunării maritime aparţinând cândva Basarabilor munteni), cu raialelele/cetăţile devenite turceşti Chilia, Cetatea Albă, Bender şi Buceagul tătar. Acţiunile cu semnificaţie geopolitică ale formaţiunii statale maghiare erau însă mult mai complicate din cauza particularităţilor formării, evoluţiei şi existenţei acestei puteri care, în Transilvania, se caracteriza prin faptul că grupul etno-politic maghiar coexista disarmonic cu cel românesc şi, într-o formulă mai productivă cu cel germanic autohton. Ca urmare, forţată de împrejurări şi prizonieră unei politice care – în plan istoric – se va dovedi falimentară, formaţiunea statală ungară trebuia să ţină cont, în formularea şi urmărirea scopurilor sale geopolitice, de o serie de cerinţe contradictorii generate de confruntarea cu aspiraţiile (legitime) ale românilor, ce se manifesta atât în plan intern (în Ardeal) cât şi în plan extern (în relaţiile cu cele două state româneşti).
    – Formaţiunile căzăceşti din Ucraina semptentrională şi medie de azi, dependente succesiv de ruşi, de polonezi sau de tătari, ori aflate într-un spaţiu caracterizat mai degrabă de vidul de putere, şi reprezentând uneori rolul aliatului necesar în rezistenţa otomană, alteori rolul de asociat al incursiunilor poloneze ori de participant la eforturile de respingere acestora. Din perspectiva concretă a comunităţilor locale, aceste acţiuni ale cazacilor sunt, de regulă, nefaste, iar din perspectiva Domnitorului – o sursă majoră de îngrijorare şi de pagubă pentru visteria domnească. Aprecierea nu este una care epuizează semnificaţia sau percepţia locală (ori centrală) a unor acţiuni căzăceşti care, în circumstanţe specifice, au putut fi privite ca prieteneşti sau utile.
    Integrate unor astfel de preocupări, consideraţiile privind conceptul de "Cea de-a Treia Romă" a fost, pentru multe secole, factorul propulsor al politicii externe expansioniste al Imperiului Rus. "Geografia mentală" a pan-ortodoxiei are o ierarhie strictă, punând Pentarhia antică la nivelul cel mai înalt. Ar urma bisericile apostolice (de exemplu, biserica Gergiană sau biserica Cipriotă) pe nivelul doi, iar apoi celelte biserici în ordinea vechimii lor istorice în dobândirea autocefaliei. Contrar acestei reguli, şi din motive politice vizibile, Biserica Rusă a dobândit o greutate practică mult mai mare şi un comportament frizând, adesea, aroganţa. Persecuţia permanentă şi în creştere a credincioşilor creştini în cadrul Imperiul Otoman a constituit unul din impulsurile şi argumentele majore care au conferit şi consolidat Bisericii Ruse (şi politicii imperiale expansioniste pe care aceasta a sprijinit-o organic) statutul autoasumat de Cea de-a Treia Romă. În acelaşi timp însă, o contribuţie importantă la promovarea imaginii Moscovei drept Cea de-a Treia Romă a avut-o Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, interesată în sprijinul politic al noului imperiu oriental în ascensiune. Pentru atingerea obiectivelor sale expansioniste în spaţiul est şi sud-est european, Imperiul Ţarist a utilizat cu succes contradicţiile sociale şi de clasă din statele vecine dominate de Imperiul Otoman.
    Desfăşurarea reală a evenimentelor din anul 1711, consecutive Tratatului de la Luţk nu a fost una în concordanţă cu proiectul geo-politic cantemirist. Pregătirile militare ale Rusiei au fost pripite, superficiale şi nesustenabile, atât din cauza resurselor încă limitate ale Imperiului cât şi din cauza caracterului încă secundar al teatrului de operaţii ponto-danubian pentru Imperiul de la Sankt Petersburg. O a doua cauză majoră a deznodământului dezastruos (pentru Dimitrie Cantemir) al conflictului a constituit-o reacţia neanticipat de puternică a Imperiului Otoman care, împreună cu aliatul tătar, a reuşit să mobilizeze în timp foarte scurt un corp de oaste de peste cinci ori mai numeros decât al coaliţiei moldo-ruse; acest raport de forţe complet nefavorabil explică apoi lentoarea istorică a ascensiunii militare a Rusiei în zonă, căreia i-au trebuit peste 150 de ani pentru a dobândi controlul militar al spaţiului ponto-danubian. O a treia cauză a decurs din condiţiile climaterice nefavorabile – secetă cumplită, temperaturi foarte înalte – care au afectat mai sever liniile de manevră, de comunicaţii şi aprovizionare mai lungi ale Rusiei, istovind trupele şi privându-le de resurse. A fost favorizat beligerantul cu astfel de linii mai scurte, cu mai multe puncte de sprijin în infrastructura teatrului de operaţii.
    Ca urmare, în bătălia care a avut loc la 8-9 iulie 1711, pe malul stâng al Prutului, lângă satul Stănileşti, oastea ruso-moldovenească a fost înfrântă, partea rusă acceptând un armistiţiu umilitor. Pentru Domnitorul Moldovei însă, deznodământul războiului constituie sfârşitul carierei politice active şi al visului de a conduce Moldova (sau, poate, precum Mihai, neamul românesc) spre independenţa faţă de turci care intră într-o paranteză istorică definitivă. Dimitrie Cantemir se refugiază, împreună cu un mare număr de boieri şi curteni, în Rusia unde primeşte adăpostul stabilit prin Tratatul de la Luţk (potrivit rangului său princiar) şi unde (fără a-şi fi părăsit visul) se angajează treptat într-o carieră activă de consilier politic expert în otomanologie şi, de ce nu?! – de alternativă (posibilă) la domnia Moldovei, dar şi mai sigur, într-o carieră ştiinţifică prodigioasă care îl va face cunoscut ca primul savant enciclopedist român de talie europeană.
    Interesant însă de reţinut că momentul geopolitic al cărui protagonist a fost Dimitrie Cantemir va marca pentru următorii trei sute de ani, în mod substanţial, destinul neamului românesc. În acest interval: declinul Imperiului Otoman s-a accelerat semnificativ, începutul de secol XX marcând sfârşitul său definitiv; Rusia a devenit puterea dominantă covârşitor asupra spaţiului nord-pontic, reuşind, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, să stăpânească efectiv mai mult de 60% din litoralul pontic, pentru ca, la sfârşitul Războiului Rece, să revină, formal, aproape la dimensiunile din vremea lui Cantemir. După care, să dea semne că pare a-şi relua mişcarea pendulară cu amplitudine istorică sub forme mai vechi sau mai noi.
    De remarcat, totodată că, în mod surprinzător, câteva detalii geopolitice semnificative pe relaţia ruso-română, pe care fie acţiunea lui Cantemir, fie opera sa le-a marcat atunci, să aibă şi azi o rezonanţă aproape la fel de efervescentă ca şi atunci; ele se numesc, ca şi atunci: Nistru, Prut, Buceag, Moldova şi moldovenismul, garnizoane în timp de conflict (nistrean ori transnistrean, spre exemplu), Gurile Dunării sau alte câteva.
    Rezonanţa lor istorică tinde, însă, a se stinge treptat, în creuzetul noii geo-politici a Marii Negre unde noul actor – Uniunea Europeană – îşi croieşte drum cu instrumentele paşnice şi constructive ale unui viitor dezirabil pentru toţi.
    A încerca să găsim filonul acestui mesaj în viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir – omul politic al epocii sale – poate că nu este un îndemn prea temerar ori prea lipsit de realism.
    În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir menţionează, de mai multe ori, prezenţa obişnuită a negustorilor şi târgoveţilor de vază la Iaşi, la principalele ceremonii ale Curţii, în primul rând la instalarea domnilor (p. 170, 172, 226, 236). Menţionarea lor repetată reflectă percepţia stabilă a autorului cu privire la apariţia (embrionară) şi afirmarea unei noi noua clase sociale – burghezia, la a cărei origine se situau comercianţii, cei numiţi în funcţii administrative (în demnităţi publice), birocraţia şi casta militară superioară. De menţionat că numirile în funcţiile de demnitate publică asigurau, ca regulă, accesul în rândul claselor privilegiate, respectiv a clasei politice a epocii. Prin extinderea şi "împrospătarea" clasei politice din vremea lui Cantemir, începe de fapt, un proces îndelungat de reconfigurare a mecanismelor de generare a guvernării şi a sistemului de alianţe politice.

Univers Strategic - Revista Universitară Română de Studii de Securitate