LUCRARE PREZENTATĂ LA CONFERINȚA INTERNAȚIOPNALĂ CANTEMIR 2017

CONTINUITATEA POPORULUI ROMÂN ȘI PALINGENEZA FENIXULUI DACIC ÎN OPERA LUI DIMITRIE CANTEMIR ȘI CONCEPȚIA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU[1]

 

Mihail Țăpârlea*

taparlea.mihai@yahoo.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Abstract: Dimitrie Cantemir , prin opera sa științifică, dar și prin acțiuni politico-diplomatice, a  combătut teoriile ce falsificau istoria românilor, precum  și acțiunile de integrare, într-un imperiu sau altul, a provinciilor românești. De asemenea, aidoma lui Constantin Brâncoveanu, dorea,  dacă ar fi fost posibil, să reînvie Foenixul Dacic, prin reunirea  celor trei țări românești într-un singur stat.

Cuvinte cheie: civilizație, tradiție, lexeme, origine, formare, cultură, nomadism, continuitate.

1.Concepția istorică a lui Dimitrie Cantemir cu privire la originea și formarea poporului român

Marele savant și enciclopedist român Dimitrie Cantemir,  încă din epoca în care a trăit, a devenit un  reper cu valoare universală al culturii și civilizației româneşti și europene.Cultura noastră începe cu Dimitrie Caantemir1, afirma Constantin Noica, evidețiind rolul prometeic al savantului în cultra românească. De asemenea, el a fost-așa cum l-a numit marele istoric P.P. Panaitescu- ”creator de cultură completă, după concepția vremii … istoric, geograf, filozof, orientalist, cunoscător al problemelor de teologie, inovator în muzică, amator de artă, avea pretenții de specialist în fizică și matematică… Dar, în mijlocul acestor preocupări diverse, rămâne, totuși, și înainte de toate istoric. 2 Opera lui Dimitrie Cantemir, continuă tradiția cronicarilor moldoveni, conferind istoriografiei românești un caracter științific, depășind stadiul narativ și trecând în cel de „hermeneutică a istoriei.” Studierea izvoarelor istorice este făcută în chip științific, pe baza unei metodologii științifice.  Calea științifică de cercetare, relatarea obiectivă a evenimentelor-metode alese de savant-, nu exclud dragostea de țară. Astfel, în lucrarea Descrierea Moldovei , afirmă : „În vreme ce încercăm să descriem năravurile moldovenilor (lucru despre care nimeni sau numai puțini străini au o imagine adevărată), dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, în aceeași măsură, să lăudăm ceea ce ar fi trebuit după dreptate, de osândit. Le va fi mai folositor dacă le vom arăta limpede, în fașă, cusururile care-i sluțesc, decât dacă i-am

———

Vicepreședinte al Asociației Europene ”Dimitrie Cantemir

1Constantin Noica, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, București 2012, p. 71

2P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, viața și opera, București 1958, pp.55-56

 

înșela cu lingușiri blajine și cu dezvinovățiri dibace, încât să creadă că în asemenea lucruri ei se conduc după dreptate. In vreme ce toată lumea, mai luminată, le osândește.”3 Reprezentatitv pentru concepția istorică cantemiriană este ”Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” – scriere de înalt nivel științific pentru acea vreme- lucrare de sinteză, care reflectă concepția savantului cu privire la  originile, formarea și evoluția  poporului român. Perioada istorică preanalizată se întinde de la „descălecatul(stabilirea) romanilor în Dachia”, până la întemeierea Munteniei și Moldovei.   Lucrarea a fost elaborată, în limba latină, la Curtea lui Petru cel Mare, în perioada 1719-1722,  pe baza unei laborioase și bogate documentări ce a curpins peste 150 de izvoare : cronici, memorii, inscripții romane, colecții de diplome, precum și  monede antice. Aceste izvoare, scrise în limbile latină, greacă, poloneză și rusă,  sunt prezentate, la începutul lucrării, într-o lungă listă bibliografică. Apoi, lucrarea fost tradusă în „limba româniască,” titlul ei complet fiind: „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor întăi pre limba lătiniască izvodit, iară acmu pre limba romîniască scos.”4 Unitatea neamului românesc, trăitor în trei state, precum și continuitatea românilor în vatra strămoșască, sunt, în mod clar și argumentat, prezentate, constituind teze istorice de mare forță.  ”Hronikon a toată Țara Românească (carea apoi s-au înpărțit în Moldova, Munteneasca și Ardealul) din descălecatul ei de la Traian, Împăratul Râmului. Așajderea pentru numerele, carele au avut odată și carele are acmu, și pentru Romanii care de atuncea într-însa așăzându-să într-aceași până acmu necontenit lăcuesc.”5 Lucrarea valorifică scrierile cronicarilor-dar mai ales ale lui Miron Costin în De neamul moldovenilor– și circumscrie istoria  poporului român, folosind argumente științifice specifice, istoriei universale. Unitatea de neam a poporului român, indiferent de provinciile în care trăiește, precum și continuitatea sa, sunt prezentate, în mod argumentat și convingător, recurgând la mărturiile unor importanți istorici ai vremii.  „Înainte de toate, chiar dacă acest (neam) a fost împărțit în trei ținuturi de căpetenie, totuși toți se cheamă cu același nume de români, disprețuind adică dând de-o parte numele de valahi, care le-a fost dat de către popoarele barbare. Căci românii care trăiesc și astăzi în Transilvania, deasupra fluviului Olt, în ținutul numit Maramureș, nu-și dau numele de valah, ci de români (martori imi sunt toți locuitorii tuturor națiilor din Transilvania). Cei din Valahia (pe care grecii din vremuri apropiate îi numesc ungrovlahi, iar noi, moldovenii, îi numim munteni – căci au luat în stăpanire mai multe locuri muntoase) își dau, și ei, la fel numele de români, iar țării lor de Țara Româneasca, adică în latinește: Terra Romana.”6    În spiritul adevărului istoric, unitatea de neam și continuitatea poporului român rezultă și din aceea că „Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacica, nici moldoveneasca, ci româneasca, astfel ca, dacă vrem sa-l intrebăm pe un străin de știe limba noastră, nu-l intrebam: «Scis moldavice?», ci «Știi româneste?», adică (in latineste): «Scis Romanice»? Iar dacă aceste neamuri n-ar fi la obârsia lor romani, cum, mă rog, ar fi putut să-și ia, prin minciună, și numele, și limba romanilor?…”Astfel, „Arată-să pre scurt neamul Moldoveanilor, Munteanilor, Ardeleanilor (carii cu toții cu un nume de obște Români să cheamă) să fie din rodul său hireși Romani, și precum Dachia au fost descălecată de Traian împărat cu cetățeani și slujitori Romani […]”Susținând ideea descendenței pur romane-romanii fiind considerați unici antecesori ai românilor-, Cantemir afirmă, în mod greșit, contrar adevărului istoric, că  „ niamul dachilor din Dachiia au stârpit”.9 Evident, dacii nu aveau cum să fie exterminați, iar poporul român s-a format în urma unei simbioze daco-romane, pe baza adoptării de către băștinași a unor valori culturale și lingvistice latine. Cauza acestui neadevăr istoric poate fi explicată prin faptul că, în acea epocă, existau puține documente privitoare la formarea poporului român, iar accesul la izvoarele istorice exitente  era foarte dificil.

2 ”Canoanele cantemiriene” ale științei  istoriei

În tratarea  unității sale de neam și a vechimii poporului român, Dimitrie Cantemir, spre deosebire de cronicari, folosește „metoda istorică”, pe care o prezintă, după „prolegomene”, la începutul prezentării istoriei românilor, denumind „canoane”, principiile metodice , prin care cercetătorul trecutului poate ajunge la cunoașterea faptelor. În viziune cantemiriană, primul canon este   că lipsa izvoarelor nu este o dovadă că un fapt sau o situație istorică nu a existat „Canonul, dară, și regula

——————————-

3Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Lyceum, Editura Tineretului, București, 1967, pp. 203-204

4Dimitrie Cantemir,Hronicul Vechimii a Româno-Moldo-Vlahilor(fragmente), în lucrarea Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Lyceum, Editura Tineretului, București 1967, p. 283

5 Dimitrie Cantemir, op. cit., p.284.Hronicul  Vechimei a Româno-Moldo-Vlahilor, (fragmente), în lucrarea Dimitrie Cantemir, Decrierea Moldovei, Lyceum, Editura Tineretului, 1967, p. 283

6Ibidem

7Dimitrie Cantemir, op. cit.,p.284

8 Ibidem

Ibidem,p.290

adevărată și neschimbată ieste: 1.Tăcerea nici  pune,nici nu ridică lucrul  nici  ridică lucrul.10   Pentru a sublinia fenomenul, Dimitrie Cantemir folosește metafore revelatorii, menite să convigă cititorii asupra adevărurilor pe care le relevă. ”Care canon așa trebuie înțeles : când un lucru în lume sau ieste sau se face, iară pentru dânsul precum ieste sau precum s-au făcut, cineva nu pomenește ; atuncea lucrul acela nici să dovedește, nici să tăgăduiește ; adică cum ar fi un feliu de pește în mare, măcar că acel pește adevărat se află și ieste ; însă, căci păscarii pește ca acela să prinză  nu s-au întâmplat ..” nici „vreodată n-au pomenit”. Cu toate acestea, „.. peștele acela necunoscut în mare să afla.11  În schimb, dovada este adusă de izvoare, „zisaîl și pune (lucrul) și-l și ridică (înlătură).”12  Pe baza aceasta, se poate afirma existența românilor în Dacia, într-o epocă în care avem, relativ, puține mărturii scrise despre dânșii.

Al doilea principiu,  este următorul: „tăcerea după zisă adeverește zisa odată, care așa trebuie înțeleasă : un lucru o dată în lume făcut, cunoscut și povestit fiind, deciia prin sute de ani supt tăcerea adâcă stând, acea tăcere până nu va avea altă zisă împotrivă, altă nu face…. Tăcerea stăpânește zisa dintâi, care mai pe urmă să tace.13 Potrivit acestui canon,  un eveniment istoric o dată constatat poate fi considerat „în ființă”, adică există în mod obiectiv.

 

3.Teoria „nomadismului”

Cu toate acestea aceste dovezi și argumente de netăgăduit, la  începutul secolului al XVIII-lea, imperiile vremii-și în mod special Casa de Austria-, au început să se nege continuitatea poporului român pe pământul străbun. Primele acțiuni au avut loc în Transilvania, când populația românească, care era majoritară în statul românesc intracarpatic, a cerut egalitatea în drepturi cu celelalte naționalități. Refuzul acordării drepturilor firești a fost justificat prin aceea că populația românească ar fi venit mai târziu în țară, iar românii au fost etichetați ca fiind ”tolerați”. În esență, aceste idei migraționiste referitoare la formarea poporului roman se înscriu în ceea ce se numește ”Teoria nomadismului”, care, în mod eronat și cu rea credință, situa vatra biologică a poporului român

la sud de Dunăre. În acest mod, se lovea în însăși dreptul istoric al românilor. Evident, aceste acțiuni-lipsite de temei logic și istoric-, erau determinate de justificarea dominației asupra teritoriilor străbune de către marile puteri ale vremii, în special de către Casa de Habsburg. Liviu Maior afirmă că”imperiul Habsburgic reprezenta un amalgam, un ”…. mozaic de națiuni, minorități, religii15 , care se menținea prin ” loialismul sau patriotismul dinastic”, iar, în întreaga sa istorie,  ”Imperiul a căutat …… să anihileze avansul procesului identitar în rândul naționalităților care-l formează16  Transilvania, o dată cu instaurarea stăpânirii habsburgice, începând cu anul  1699,  era supusă unei ”agresiune fiscale și  spirituale (prin catolicism), raptul pământurilor și resurselor miniere…..regimului polițienesc  de teroare  și acțiunilor ocupaționiste  bazate pe principiul ” divide et impera17[4]

Trebuie să subliniem faptul că problema continuității, a unității culturale, lingvistice și etnice a poporului român, încă din acea epocă, nu era o problemă cu determinări științifice și istorice, ci politice, în primul rând. Inanitatea acestor ”basne”-așa cum le-a numit cronicarul Miron Costin- a fost demonstrată cu cele mai pertinente argumente de către  Dimitrie Cantemir, precum și de către numeroși istorici români și străini. Indubitabil, aceste teorii aveau  menirea de a justifica ocuparea ținuturilor românești, de către imperiul central-european, aflat în expansiune, către estul, sudul și sud-estul bătrânului continent. Anterior, imperiul încercase să se ”dilate” teritorial și demografic sepre Apus, dar a întâlnit rezistanța unui redutabil adversar: Franța.

Secretarul personal al lui Constantin Brâcoveanu, Antonius Maria del Chiaro, asemenea altor învățați ai vremii, era convins că românii își trag originea din coloniștii romani și populația dacă autohtonă. ”Toată întinderea de pământ ce astăzi se numeşte Valahia, e o parte din vechea Dacie, în care se cuprindeau provinciile, denumite de geografii de azi Transilvania, Valahia şi Moldova.18   Miron Costin  vorbea de asemănarea izbitoare a portului românilor cu cel al romanilor și a combătut, argumentat, ”basnele”, care urmăreau să defăimeze poporul roman și istoria sa..  ”…instincul excepțional cu care poporul român a știut să accepte  cele ce puteau aduce roade utile existenței sale și să le respingă pe cele ce ascundeau pericole..”19

 —————————–

10 Cantemir, Dimitrie, Hronicul Vechimei a românilor-moldo-valahilor, în lucrarea Descrierea Moldovei, Colecția Lyceum, Editura Tineretului, București 1967, pp.279-281

11Ibidem, pp.280

12 Ibidem

13 Ibidem, p. 28114 Constantin Măciucă, Studiu introductiv la lucrarea Dimitrie Cantemir, Decrierea Moldovei, Lyceum, Editura Tineretului, București, 1967, p. 21

15 Liviu Maior, ”Românii în armata habsburgică”, Editura Enciclopedică, București, 2004, p.5-6

16Ibidem

17 General-maior Ion Safta, Președintele Comisiei Române de Istorie Militară, prefață la lucrarea  De la Esculeu la Alba Iulia. Un mileniu de istorie românescă în cronistica și istoriografia ungaro-germană, București 1993,p.9, autor Maior Mircea Dogaru18

18Del Chiaro, Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei(Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.4, www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei.

19 Francisc Păcurariu, ”Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor”, editura Minerva, București 1988, p. 4

  1. Palingeneza Foenixului Dacic

 

                Cele trei state românești au fost separate din punct de vedere politic prin acțiunea factorilor externi, a celor trei imperii,care le înconjurau: Otoman, Țarist, Habsburgic. Cu toată această divizare, conștiința de neam nu s-a pierdut, matricea spiritului românesc a dăinuit în pofida încercărilor la care românii au fost supuși. ”Oamenii și mărfurile, cărțile și ideile au circulat în tot spațiul românesc, unitar prin geneza și structura lui.”20

Scopul rândurilor de față nu este acela de a face o analiză aprofundată, exaustivă a acestor teorii sau de a-le combate cu argumente diverse, ci de a sublinia modul în care cele două remarcabile personalități ale istoriei noastre, Dimitrie Cantemir și  Constantin Brâncoveanu, dar și voievozii transilvani, au cunoscut realitatea istorică a faptului  că locuitorii din cele trei state românești sunt de aceiași origine, având o conștiință a originii sale latine, ca o parte importantă a constelației spirituale și culturale a neamului românesc. Urmând exemplul  lui Mihai Viteazul, care, cu un veac mai înainte, a reușit unirea sub un singur sceptru a locuitorilor plaiurilor romînești, Brîncoveanu, dar și Dimitrie Cantemir, au gândit, deși destul de vag, la o înviere, la o palingeneză a Fenixului Dacic, a  Daco-României, care să reunească, în granițele sale, pe toți românii. Daco-România ar fi putut coincide cu „Regatul lui Burebista, care-potrivit surselor istorice existente-poate fi apreciat la cel putin cinci ori teritoriul actual al României, întins atât la sud, cât și la nord de Dunăre, ajunsese atât de puternic

încât regele său a devenit chiar arbitru în conflictul dintre Cezar și Pompei.”21     Chiar viziunile și  unele planuri strategice ale lor-fără a fi concretizate, însă- vizau realizarea, într-o formă sau alta, a unității celor trei state românești sau cel puțin punerea Țării Românești și Moldovei sub un singur sceptru. Evident, fiecare dintre ei dorea să domnească și peste celălalt stat. Dimitrie Cantemir, căsătorindu-se cu prințesa Casandra-fiica lui Șerban Cantacuzino și verișoara lui Constantin Brâncoveanu-, se socotea îndrituit să preia și domnia Țării Românești. După cum Constantin Brîncoveanu râvnea și la tronul Moldovei, intervenind, în câteva rânduri, la Poartă, pentru a înscăuna un domnitor sau altul. Au fost dese situațiile în care o persoană ocupa, succesiv, dregătorii, atât în Țara Românească, cât și în Moldova. Spre exemplu, principele Gheorghe Duca, ale cărui ”aptitudini de administrator și calități de negustor nu erau obișnuite” …a fost înălțat pe tronul, pe care-l va avea de mai multe ori, schimbându-și Moldova de origine cu Muntenia, grație sumelor generos împărțite pe care le câștigase ca mânuitor de bani,  vînzând polonezilor  cenușa copacilor moldoveni, de folos tăbăcarilor, și trimițând la Danzig minunații boi a căror rasă o  păstra și o creștea țara.” 22  De asemenea, faţă de Moldova adoptă o politică de bună vecinătate şi de prietenie, dar este vigilent şi caută să anihileze comploturile organizate de boierii moldoveni împotriva lui la Istanbul. În schimb, intervine direct, având și îngăduința Porții, în treburile curţii de la Iaşi, convins fiind de interesele comune ale celor două ţări române, care  trebuie să promoveze o politică externă comună. Prin practicarea politicii ”pungilor de aur”, reuşeşte să-l numească domn în Moldova pe tânărul Constantin Duca, numit și ”Duculeț”, fiul fostului voievod Gheorghe Duca, pe care îl căsătoreşte cu una din fiicele sale, Maria. Este de reținut faptul că un reprezentat al familiei Cantacuzino, și anume Ilie Cantacuzino, numit ”mâța sălbatică” în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, a fost, inițial, visternic în Moldova, unde atât îi plăcea să ”strângă cu ușa pe micii boieri ca să le stoarcă impozite, încât a devenit foarte nepopular”, s-a refugiat, apoi, în Țara Românească, la curtea lui Constantin Brâncoveanu, ”ajutându-l pe acesta ca, prin intrigi, la Istanbul, să clatine tronul lui Mihai Racoviță, domnul moldovean.”23

Spre exemplu, având în vedere potențialul statelor românești, variantele strategice și geopolitice de asigurare a  prezervării ființei naționale sub protectoratul unei mari puteri, al unuia dintre cele trei imperii proxime arealului dacic,  Del Chiaro, afirma că Istoria acestei provincii(Valahia,nn), care nu a încetat să râvnească momentul fericit de a se putea adăposti sub aripele Vulturului Austriac.24.

  Gînduri și concepții asemănătoare privid palingeneza Foenixului Dacic au avut și voievozi ai Transilvaniei, care, sub impulsul conștiinței unității de neam, și-au propus, uneori, să stapânească și cele două state românești extracarpatice. În acest sens, Nicolae Iorga amintește de ”visul dacic al lui Rakcozy”, principele Transilvaniei, precum și de faptul că, după bătălia de la Hotin, în ochii boierilor, ai domnitorilor chiar, ”Scopurile lui Mihai Viteazul păreau să se impună din nou.25 

Cantemir și Brâncoveanu, în mod real, aveau argumentele necesare de natură istorică și științifică, care demonstrau, fără tăgadă că românii sunt „.. continuatorii populației daco-romane aflate în spațiul carpato-dunărean și Balcani cu prelungiri până în Panonia.”26 Brîncoveanu și Dimitrie Cantemir, prin acțiuni politico-diplomatice, s-au străduit să  anihileze teoriile ce falsificau istoria românilor, precum  și acțiunile de integrare,

într-un imperiu sau altul, a provinciilor românești. De asemenea, doreau,  dacă ar fi fost posibil, să reunească cele trei țări într-un singur stat. Important este și faptul că asemenea idei și planuri aveau și conducătorii

………………………………

20 Ion Toderașcu, Constantin Brâncoveanu și Țara Moldovei, colaborare, rivalitate și ”domnu la două țări”, în lucrarea „Sfântul Constantin Brâncoveanu, ocrotitorul Episcopiei Slatinei și Romanaților”, vol.II, Editura Episcopiei Slatinei și Romanaților, Slatina, 2014, p.751

21 Daniel Roin”Spiritul Dacic Renaște”, Editura Vidia, București 2012, p.11-12

22 Ion Toderașcu, Op.cit. p.752

23 Nicolae Iorga, ”Locul românilor în istoria universală”, Editura științifică și Enciclopedică, București 1985, p.284-285

24 cf. Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor, București 1996, p. 220

25 Antonius Maria de Chiaro, op. cit. p. 4

26 Nicolae Stoicescu, ”Continuitatea Românilor”, Editura științifică și enciclopedică,  București,1980, p.10

ardeleni.  Voievodul Transilvaniei de la inceputul celui de-al doilea deceniu al secolului al XVII-lea, Gabriel Bethlen, ”..om cumpănit, adept al politicii de echilibru similară cu cea a lui Brâncoveanu, dar mânat de ambiții mari(de exemplu făurirea unei noi Dacii, ocupând Țara Românească și Moldova ) și cu exagerate acțiuni de calvinizare a românilor.”27

Ca o expresie a unității de neam o constituie și faptul că Șerban Cantacuzino,  participă, în anul 1683, la asediul Vienei, în tabăra otomană, alături de Gheotghe Duca, domnul Moldovei, și de Mihail Apafi I, principele Transilvaniei. Acțiunile sale sunt determinate de profunda sa credință ortodoxă, de dorința de ”renovatio” a vechii Dacii, precum și de  puternicile resentimente față de Înalta Poartă. Prin urmare, în mod precaut, el a ”sabotat stăpânii de la Constantinopole28 prin transmiterea multor date și informații prețioase privitoare la situația tactică, starea forțelor luptătoare etc., informații ce au permis înfrângerea zdrobitoare a trupelor otomane și, astfel, stoparea înaintării lor în centrul și apusul Europei.  El inițiază tratative diplomatice pentru a se alătura eforturilor Creștinătății de oprire a acțiunilor otomane de a înainta spre centrul Europei. Constantin Brâncoveanu aparține, potrivit aserțiunilor lui Nicolae Iorga, acelui tip de monarhi ”sprijiniți pe o neclintită tradiție.pe care îl interesează istoria statelor românești,  originea lor comună daco-romană, studiază cronicile care prezintă istoria diferitelor epoci, …caută ca ele să fie continuate, formându-se un corp, care să meargă de la origine până în zilele sale.29 Prin politica sa externă, probând un remarcabil talent diplomatic, domnul valah, a demonstrat ”Fidelitate aparentă față de turci, încredere circumspectă față de imperiali, prudență în ajutorul rus i-au definit diplomația și i-au asigurat o domnie, în ciuda împrejurărilor defavorabile, relative lungă.” 30

 

5.Concluzii

 

Conchizând, realitatea istorică ne-a demonstrat faptul că, de-a lungul întregii lor existențe, conștiința unității de neam exista  în cele trei state românești. În lucrarea              ”Hronicul vechimii româno-moldo-valahilor”, Dimitrie Cantemir, a demonstrat caracterul artificial, falsitatea și ipocrizia  teoriilor absurde ale dezrădăcinării poporului român, a  susținut   cu argumente științifice de netagăduit  continuitatea românilor pe teritoriul locuit de strămoșii lor, arătând faptul că  romanii au rămas ”înfipți și nezmulși” și de unde ”niciodată piciorul nu și-au scos.31    Urmare a conștinței de neam, existente pretutindeni în cele trei state românești, au fost, relativ, numeroase situații în care domnii Moldovei așteptau și o stăpânire în Țara Românească, iar cei munteni așteptau și o domnie în Moldova, după cum cei din Transilvania se doreau a fi domni și în statele românești din spațiul extracarpatic. Astfel, Dimitrie Cantemir a demonstrat, pentru prima dată, folosind dovezi și argumente știițifice, istorice, culturale și de limbă, precum și elemente reprezentative din tradițiile  populare, că locuitorii celor trei principate românești-Transilvania, Moldova și Muntenia, formează un singur popor, poporul român. Pe considerentul unității de neam, împreună cu alți domnitori și voievozi români, a nădjdiut la realizarea unității politice a tuturor românilor trăitori în teritoriul vechii Dacii, respectiv la împlinirea visului nostru de veacuri: palingeneza Fenixului Dacic. Istoriografia recentă, beneficiind de cele mai noi descoperiri științifice și tehnice, pe baza analizei și interpretării izvoarelor  istorice străvechi,  demonstrează, ”ab óvo[2] și ”in extenso[3],  așa cum afirmă și  prestigiosul arheolog American Wiliam Schiller,  citat  fiind de A. Deac”..civilizația s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul român, răspândindu-se, apoi, spre răsărit, cât și spre apus, în urmă cu 13-15 mii de ani…..Patria primitivă a omului european a fost spațiul carpato-dunăreano-pontic..”32 Sunt grăitoare și argumentele de ordin lingvistic privind vechimea limbii române, mijloc esențial în formarea și prezervarea conștiinței de neam. ” Românii au o adevărată limbă ancestrală, din neolitic, păstrată în copie, la nivel de 2000 de lexeme vorbite azi…”33 De asemenea, noile descoperiri arheologice, au permis, cu îndreptățire, emiterea unei alte concepții referitoare la originea latină a poporului roman, care vine să modifice datele de antropogeneză ale românilor. Astfel, dr. Lucian Iosif Cueșdean, pa baza unei analize aprofundate a condițiilor de formare a poporului român, cu referire la limba noastră, afirmă că   ”Imensul ei fond latin dovedește, fără putință de tăgadă, originea Gintei latine în poporul get, continuatorul direct al primei civilizații a Europei, Cultura Danubiană, originea comună a rumânilor și romanilor fiind indubitabilă, dar nu de 1900 de ani, din vremea împăratului Traian, ci de peste 3100 de ani de când geții din Banat s-au instalat pe colinele Romei..”34 Toate aceste argumente științifice de dată recentă, nu fac altceva decât să concepția marelui savant Dimitrie Cantemir-un autentic punct arhimedic al culturii românești, europene și universale-cu privire la originea, formarea poporului român și continuitatea sa neântreruptă în spațiul geto-dacic.

……………………….

27 Păcuraru, Op.cit p.123

28Enciclopedie ilustrată de istorie universală: nume, date, evenimente„ Reader’s  Digest”, 2006. p.120

29 Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. VII, Reformatorii, Editura Enciclopedica Bucuresti, 2002, p.7

30 Ștefan Ștefănescu, Țările Române și începuturile decăderii manifeste a Imperiului Otoman. Eforturi ale Țărilor Române de a-și păstra statutul de Principate autonome, în lucrarea Sfântul Constantin Brâncoveanu, ocrotitorul Episcopiei Slatinei și Romanaților, vol. II, Editura Episcopiei Slatinei și Romanaților, Slatina 2014, p.135

31 Adolf Ambruster, Românitatea românilor. Istoria unei idei, 1972, p. 211

32 Dr. Lucian Iosif Cueșdean, Istoria Antică a Nemului Românesc,  Editura Solif, București 2011, p.37.

33 Dr. Lucian Iosif Cueșdean, Op. cit, p.7

4 Ibidem, p. 8

BIBLIOGRAFIE

 

**** Sfântul Constantin Brâncoveanu, ocrotitorul Episcopiei Slatinei și Romanaților, vol.II, Editura Episcopiei Slatinei și Romanaților, Slatina, 2014

**** Enciclopedie ilustrată de istorie universală: nume, date, evenimente„ Reader’s  Digest”, 2006

ARMBRUSTER, Adolf, Românitatea românilor. Istoria unei idei, București, 1972

CANTACUZINO, Ion Mihai, O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor, București, 1996

CANTEMIR, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, București 1967

CANTEMIR, Dimitrie, Hronicul vechimii a Româno-Moldo-Valahilor, București 1967

DE CHIARO, Antonius Maria, Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei((Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia), p.4, www.cimec.ro/carte/delchiaro/RevolutiileValahiei

CUEȘDEAN, Lucian Iosif, Istoria Antică a Nemului Românesc,  Editura Solif, București 2011

DOGARU, Mircea, maior,  De la Esculeu la Alba Iulia. Un mileniu de istorie românescă în cronistica și istoriografia ungaro-germană”, București 1993.

IORGA, Nicolae, Istoria Românilor, vol. VII, Reformatorii, Editura Enciclopedica Bucuresti, 2002.

IORGA, Nicolae, Locul românilor în istoria universală”, Editura științifică și Enciclopedică, București.

MAIOR, Liviu, Românii în armata habsburgică, Editura Enciclopedică, București, 2004.

NOICA, Constantin, Jurnal filozofic,Editura Humanitas, București 2012

PANAITESCI, P.P., Dimitrie Cantemir, viața și opera, București 1958

PĂCURARIU, Francisc, Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor, editura Minerva, București 1988,

ROIN, Daniel, Spiritul Dacic Renaște, Editura Vidia, București 2012

STOICESCU, Nicolae, ”Continuitatea Românilor”, Editura științifică și enciclopedică,  București,1980

 

NOTE ȘI COMENTARII

[1]Nicolae Iorga folosește sintagma ”Palingeneză a Fenixului elenic”,  făcând aluzie la presupusul ideal al fanarioților de a reânvia vechiul Imperiu Bizantin( Vezi  lucrarea Nicolae Iorga-”Istoria Românilor, VII, Reformatorii, Editura Enciclopedică, București 2002, p.5).Fenixul, simbol al primenirii, al reânnoirii veșnice, este pasărea fabuloasă, imaginată ca un vultur cu penele de aur, despre care vechii egipteni credeau că ar fi trăit peste cinci sute de ani și că ar fi murit aruncându-se în foc, renăscându-se, apoi, din propria-i  cenușă(vezi și Anca Balaci, ”Mic dicționar mitologic greco-roman”, Editura Științifică, București 1966, p. 312).  Palingeneza reprezintă fenomenul de formare a magmei prin topirea unei roci preexistente, iar, în plan social, desemnează apariția în procesul dezvoltării a unor indivizi sau a unor trăsături dispărute pentru grupa din care aceștia fac parte.

[2De la ou”, de la inceputul inceputurilor.

[3] In extenso, pe larg, în detaliu.

[4] Divide et impera, în limba română însemnă ”dezbină și stăpânește”, ”dezbină și domină”, ”dezbină și impune-ți voința”. În politică și sociologie, ”Divide et impera” este o combinație de tactici(politice, militare, sau economice) de câștigare și menținere a puterii sau dominației prin divizarea populației în entități mai mici, care, luate separat, au o putere mai mică decât întregul sau decăt satul, cere-și impune voința. Această strategie permite celor cu putere reală puțină să-și impună voința asupra celor care, constituind o entitate unuitară, au o putere mai mare. Expresia este atribuită lui Filip al II-lea, rega al Macedoniei, tatăl lui Alexandru Macedon.

 

 

 

Leave a Reply

Be the First to Comment!

Notify of