DE LA IDEI ȘI ACȚIUNI CANTEMIRIENE LA SPIRITUL CONTEMPORAN AL CUNOAȘTERII JURIDICE

 

Prof.univ.dr. Ion Craiovan

 

Rezumat

Spiritul cunoașterii juridice contemporane este instituit dintr-o serie de vectori dezirabili cum ar fi: complexitatea obiectului cercetat, multitudinea de perspective, dimensiunea filosofică inerentă, raționalitatea multidimensională sau abordarea integrativă. Acești factori au fost decantați din teoria și practica  dreptului, din experiența epistemologică generală, din întreaga gândire umană.

Având în vedere postura lui Dimitrie Cantemir de gânditor al unei epoci, am încercat în această comunicare să  conectăm, să raportăm unii dintre acești factori la ideile și acțiunile lui Cantemir. Acest dialog în timp a avut ca ipoteză generică și unificatoare ,existența ideilor și a contribuțiilor cantemieriene și în domeniul configurației contemporane a fenomenului juridic, ipostază mai puțin cercetată și  care trebuie abordată mai pregnant.

Sunt invocate  argumente care legitimează perenitatea contribuțiilor cantemirene în acest domeniu.

Cuvinte cheie: cunoaștere juridică, gândire umană, Cantemir.

Abstract

The spirit of contemporary legal knowledge is established from a series of desirable vectors such as: the complexity of the researched object, the multiplicity of perspectives, the inherent philosophical dimension, the multidimensional rationality or the integrative approach. These factors have been decanted from the theory and practice of law, the general epistemological experience, the whole of human thinking.

Given the hypostasis of Dimitrie Cantemir, thinker of an era, we have attempted in this communication to connect, to relate some of these factors with Cantemir ideas and actions. This dialogue over time has had as generic and unifying hypothesis the existence of ideas and Cantemiers’ contributions and in the field of the contemporary configuration of the legal phenomenon, which is less researched and needs to be dealt with more pithy.

Arguments that legitimize the perenniality of Cantemirian contributions in this area are also invoked.

Key words: legal knowledge, human thinking, Cantemir.

 

1.Secvențe din universul cantemirian

În termeni extem de rezumativi, de o manieră enciclopedică se consemnează că,Dimitrie Cantemir [1](n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 – 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedistetnografgeograffilozofistoriclingvistmuzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din BerlinGeorge Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.” În Encyclopædia Britannica, ediția a 11-a, vol. 5, în articolul Dimitrie Cantemir se menționează: „Demetrius or Demeter Cantemir was known as one of the greatest linguists of his time, speaking and writing eleven languages, and being well versed in Oriental scholarship.”

Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii otomanilor în Bătălia de la Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman.În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.

Din impresionanta sa activitate și operă,selectăm:

  • La sfârșitul anului 1697, Cantemir s-a aflat la Adrianopol, unde a desăvârșit prima parte din lucrarea Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea, scriere de teozofie și etică creștină, alcătuită sub influența dascălului său, Ieremia Cacavelas. A tipărit-o în dublă versiune, greacă și română, la 30 august 1698, în Iași. Cacavelas a elogiat opera elevului său într-un stil retoric, socotind-o minunată și „împodobită cu ritoricesc meșteșug”.
  • A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. Cantemir este ctitorul unei mănăstiri grecești de la Moscova, ridicată după arhitectura din țara sa, ale cărei planuri se pare că le-a desenat personal.
  • A scris Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, susținând latinitatea limbii și a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte. Această lucrare a devenit o referință fundamentală pentru corifeii Școlii Ardelene.
  • În anul 1714, Dimitrie Cantemir devine membru în Societas Scientiarrum Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin. La 11 iulie 1714, Academia îl acceptă în rândurile sale și îi acordă diploma de membru, semnată de vicepreședintele Johann Carol Schott, în absența președintelui Academiei, Leibniz
  • . După primirea în Academie, D. Cantemir a scris Descriptio Moldaviae(Descrierea Moldovei) și Istoria moldo-valahă (în latină, Historia moldo-vlachica).
  • Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse.
  • În opera lui Cantemir, influențată de umanismul Renașterii, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea.
  • Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în limbile română și greacă, tipărită la Iașiîn 1698, din porunca fratelui lui Dimitrie, Antioh vodă Cantemir. Această operă este prima lucrare românească originală de gândire religioasă. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, face din om un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filozofice și să alcătuiască o terminologie filozofică (substări, asuprastări, împregiur-stări, macrocosmos, microcosmos).(G.Călinescu, cit.,p.29). În Divanul… omul cu aspirațiile lui morale e pus în fața implacabilei Firi, care se așează în poziția ispititoare a lui Mefistofeles.
  • Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago(Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante), 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte, sacre, specifice Renașterii. Cantemir cunoaște și pune în discuție principalele probleme ale filozofiei din vremea lui: teoria cunoașterii, teoria atomilor și a originii materiei, controversa dintre teism și deism, problema timpului etc. Este o scriere filozofică de factură precumpănitor scolastică.
  • Istoria ieroglificăscrisă la Constantinopol în română (1703 – 1705). Este considerată prima încercare de roman politico-social, alegoric și autobiografic. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boierești din țările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog și Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe și versuri care reflectă influența poeziei populare. Istoria ieroglifică aduce o contribuție prețioasă limbii noastre literare, prin infuzia unei bogate paremiologii [paremiologie = studiul proverbelor, n.n.], în parte de origine sacră, dar mai ales în sensul cel mai larg populară, cu binevenite aluviuni orientale la matca noastră autohtonă.
  • Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman, redactată în latină: Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae, între 1714 și 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză, franceză și germană. În această operă, Dimitrie Cantemir descrie, la început, evoluția politică ascendentă a statului otoman, furnizând totodată date importante în legătură cu biografiile a 19 sultani, de la Osman, întemeietorul Imperiului Otoman, până la Ahmet al III-lea, contemporan cu Dimitrie. Sunt prezentate detalii interesante despre viața socială din imperiu, printre care și relatările privind răscoala lui Bedr ed-Din (1418-1420), răscoalele lui Musa Celebi, sprijinit de Mircea cel Bătrân și răscoalele gelalî (țărănești) din Anatolia în secolul al XVII-lea sub conducerea lui Kalenderoglu și Tavil etc.Prima parte a cărții se încheie pe la 1672, când imperiul intră în faza declinului politic și militar. Partea a doua a cărții, consacrată decăderii (scăderii, după cum zice autorul) Imperiului este mult mai concisă decât prima (se limitează numai la patru decenii, 1672-1712), însă este mai valoroasă, deoarece cuprinde unele observații personale ale lui Cantemir, martor ocular la o parte dintre evenimentele istorice descrise. Dimitrie Cantemir se referă la o serie de fapte privind viața cotidiană, obiceiurile și tradițiile turcilor, ca de exemplu ceremoniile primirii ambasadorilor la Înalta Poartă, sărbătorirea bairamului, ritualul circumciziunii etc. În cursul expunerii Dimitrie Cantemir citează o serie de proverbe și zicători turcești. Deosebit de interesante sunt detaliile asupra instituțiilor statale și publice otomane, asupra armatei, vieții din palatul imperial, monedelor turcești, instituțiilor de învățământ, despre viața ecleziastică, muzică, literatura populară etc.
  • Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română(1719– 1722), cuprinde istoria românilor de la Traian până în pragul celei de a doua „descălecări” sau întemeierea principatelor. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor dialectelor românești. Hronicul vechimei…este încununarea erudită a eforturilor întreprinse de predecesori pentru a dovedi originea romană a românilor și unitatea lor de neam.[38]Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și rusă. Cantemir mărturisește: „nici o piatră neclătită și nici un unghi nescociorât n-am lăsat, pentru ca să ne înștiențăm de începătură, și purcederea, și așezământul, cel mai de pre urmă, a acestui neam, din care ne înștiințăm cu adevărat
  • Descriptio Moldaviae(Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 – 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din BerlinDescrierea Moldovei reprezintă prima prezentare interdisciplinară (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a Moldovei și locuitorilor ei.Descrierea Moldovei are trei părți: o primă parte consacrată descrierii geografiei, unde sunt prezentate relieful, bogățiile și organizarea administrativă a țării; partea a două se ocupă de politică, descriind pe larg forma de guvernământ, ceremonialul de la curtea domnească, armata, justiția, finanțele, clasele sociale și politice, obiceiurile; ultima parte este consacrată religiei, culturii, cuprinzând și un capitol despre limba și literatura moldoveană.
  • Compendium universae logices institutioneseste o ultimă lucrare de filosofie din tinerețe (1701) dedicată exclusiv științei logicii . Ca realizare din această epocă se poate adăuga și culegerea de texte extrase de Cantemir din opera fizicianului Johann Baptista van Helmont (Ioannis Baptistae van Helmont– Physicesuniversalis doctrina) cu privire la știința fizicii, în special asupra originii naturii.
  • Lucrarea Systema de religione et statu Imperii turcicise ocupă de viața spirituală a lumii islamice, insistând în mod special asupra obiceiurilor și tradițiilor religioase musulmane. Cartea este alcătuită din șase părți. În primele două părți autorul expune viața și activitatea profetului Mohamed și analizează critic Coranul. Sunt interesante și observațiile în legătură cu diferitele dialecte ale limbii arabe. Ultimele două părți din Systema de religione…sunt consacrate obiceiurilor și diferitelor ritualuri musulmane, vieții de familie, descrierii portului și diferitelor veșminte purtate în anumite împrejurări. Sunt abordate și probleme referitoare la situația sectelor religioase și ordinelor călugărești existente pe teritoriul acestui stat.
  • Kitab-ul musiki ebjed(Carte de notație muzicală), scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieții acestuia din Istanbul, între anii 1705-1709, și mai conține,pe lângă expunerea sistemului teoretic și un număr de 365 de melodii, notate de Cantemir. Principele moldovean a dezvoltat teoria muzicii clasice turce și s-a afirmat ca un mare compozitor. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor și tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor și gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoțit de o culegere de melodii ale diverselor compoziții otomane, dar și folclor din Moldova, precum și un număr de 20 de creații proprii. Ambasadorul francez la Poartă , N.de Ferriol afirma în 1714 că una dintre cele mai cunoscute și răspândite compoziții, atribuite lui D. Cantemir este Aria dervișilor. Datorită acestei lucrări, Kitab-ul musik ebjed, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice și studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir), primind titlul de pașă cu trei tuiuri (ceilalți domni aveau două tuiuri) de la Ahmed al III-lea, cunoscut drept mare susținător al artelor.
  • Ștefan Ciobanu îl citează pe istoricul rus Dmitri Bantâș-Kamenskii (1788–1850) care în dicționarul „Slovar dostopamiatnîh liudei Russkoi zemli (Dicționarul oamenilor însemnați ai țării rusești) , Moscova, 1836, vol.III, îl considera pe Dimitrie Cantemir ca pe „cel mai învățat bărbat în Rusia din timpurile lui Petru cel Mare. Cunoștințele lui vaste în limbile persană, arabă și turcă, veselia desăvârșită în conduită și convorbiri i-au atras iubirea tuturor societăților a căror podoabă a fost.”[2]

 

2.Coordonate științifice ale cunoașterii juridice

Cel puțin câteva teze care par promițătoare pentru cunoașterea juridică, se pot desprinde din experiența epistemologică generală.

2.1.Complexitate și contextualitate. Care este  perspectiva „ochiului lui Dumnezeu”[3]?

Pledoaria pentru reperul complexității – ca reper mult mai pregnant în demersul științific în domeniul juridic- este credem necesară, în condițiile în care mult timp- timpul modernității( un concept deschis- conform opiniei lui Habermas) dreptul a fost conceput insular, omogen, relativ închis, iar în perioada de după modernitate, de acceptare a pluralismului juridic ,  diverse variante ale acestuia, nu  oferă încă, o viziune  în care pluralismul juridic se impune ca o complexitate organizată.[4]

Complexitatea este un dat, o stare a lumii naturale, sociale, umane. Ea indică faptul că o entitate a lumii cuprinde structural alte entități-uneori surprinzător- cum este cazul microcosmosului particulelor elementare, este conexată prin diverse relații – de influență, de retroacțiune, de determinare,aleatorii, niveluri,grade, ș.a.-,nu se poate sustrage interferențelor, alteritatea fiind prezentă chiar în structurile specifice cele mai profunde.

În planul cunoașterii ea implică admiterea distincției[5] realitate( ceea ce rezistă și este confirmat de observații, experimente,existență cotidiană) și real ca structuri profunde,necunoscute spiritului uman în raport cu care inteligibilitatea umană( rațiunea umană) este mereu vulnerabilă, dar și mereu perfectibilă,fiind într-o eternă tentativă de a o surprinde, de fiecare dată relativ și parțial și cu limite inerente, mereu depășite.( în acest sens, operele lui Aristotel, Kant sau Hegel, și nu numai, rămân grandioase).

Secolul nostru, s-a apreciat,în câmpul științei, pare să fie secolul complexității( Hawkins). În cunoașterea științifică inclusiv în demersul juridic, nu există obiecte de cercetare simple ci doar simplificate.

O teză cardinală a cunoașterii contemporane afirmă pregnant,și ca urmare a experienței de secole a științei, că niciun obiect complex nu poate fi cunoscut dintr-o singură  perspectivă, oricare ar fi ea.[6] Câteva ilustrări:

  • Perspectiva filosofică este inerentă înțelegerii dreptului pentru simplu fapt că dreptul privește condiția umană. El este un proiect normativ imperativ al umanului. Această abordare serveşte ca fundament pentru explicarea şi aplicarea dreptului pozitiv, cultivă reflecţia metajuridică asupra existenţei sociale şi umane, configurează finalităţile dreptului, ca dimensiune constitutivă, definitorie a dreptului care probează capacitatea sa de a se înscrie pe linia de evoluţie a unor tendinţe dezirabile, de a servi finalităţile sociale şi condiţia umană.[7]. Imensitatea și deschiderea  reflecției filosofice reclamă apelul la perspectivele cardinale în materie,și particularizarea acestora la domeniul juridic, precum paradigma lui Aristotel- Ce este ființa? (Aristotel), Ce putem cunoaște?( I. Kant), Ce putem înțelege?( Wittgenstein) , Cum putem comunica ?(Habermas)
  • Perspectiva sociologică pentru că- ubi societas ibi jus- iar dreptul fiind consubstanţial cu un proiect social de evoluţie dezirabil.
  • Perspectiva politologică, de analiză a ipostazelor puterii politice în conexiune cu ipostazele dreptului care pot fi în relaţii de determinare în care voinţa arbitrară stabileşte dreptul dar şi de conexiune inversă şi integrare când însăşi puterea este structurată conform normelor juridice şi se supune dreptului, un drept stabilit în competiţia democratică între interese şi valori, pe coordonatele statului de drept;
  • Perspectiva morală relevă că dreptul nu este un simplu instrument subordonat intereselor politice care să contureze „spaţiul legalităţii” ci un fenomen relativ autonom, pus în relaţie cu lumea morală, -dreptul nu poate fi” dincolo de bine și de rău”-iar respectul valorilor morale îl legitimează, îi sporeşte eficacitatea sa formală încât s-ar putea distinge un „drept legal” – formulă care pare tautologică dar care în fond poate exprima acel drept „care atinge un ideal moral”[8]. Perspectiva dreptului ca produs al convenției și moralității ridică numeroase probleme într-o societate pluralistă, implică prezumarea unui fond moral comun, lucru criticabil dar posibil și dezirabil prin deliberare morală, prin aplicarea criteriilor de moralitate oferite de doctrina juridică, într-o societate centrată moral.[9] Din perspectiva practicii juridice, în special în cazurile complexe(hard cases), în diferite contexte nu putem să ştim care sunt exigenţele dreptului, fără o analiză a situaţiei din punct de vedere moral.( Ronald Dworkin)
  • Perspectiva creației literar artistice,[10] deşi pare inadecvată abordării dreptului nu este exclusă, iar ea nu trebuie redus în măsura în care se cercetează semnificaţiile estetice ale construcţiilor juridice, armonia acestora, frumuseţea lor intrinsecă (de pildă, pledoariile lui Cicero, etc). Ea relevă ,faptul că,dreptul este o creație a culturii,iar „explicația artistică”, care nu trebuie să fie ignorată, are virtuți complementare, în raport cu altele, iar estetica- este și „o poartă spre adevăr”.

Aceste perspective generale pot constitui fundalul unor alte abordări, particulare, cu grad de generalitate mai redus decât cele exemplificate, dar la rândul lor generale în raport cu particularitatea temei cercetate.

O teorie este în primul rând,o formă de înțelegere(insight)- adică un mod de a privi lumea- și abia apoi o formă de cunoaștere. Multiplicitatea perspectivelor impune în cunoaștere relaționarea cu centre metodologice multiple- filosofice, morale, politice, economice, culturale ș.a, parcurgerea drumului cunoașterii de la disciplinaritate  la interdisciplinaritate și transdisciplinaritate, formarea de coaliții în cunoaștere, cultivarea stilului integrativ, în care nu există entități privilegiate și în care să existe o competiție  a argumentelor în soluționarea problemelor teoretice și practice.Între consecințele abordării complexității pentru cunoașterea juridică, am putea reține:

  • Nevoia de conștiință cognitivă a complexității, în orice demers juridic, a ideii directoare că orice punct de vedere , în mod inevitabil este o Se impune atunci să examinăm avantajele și dezavantajele acestei simplificări, să admitem pluralismul  perspectivelor,punctelor de vedere inclusiv rivale, să cultivăm atitudinea critică, să lăsăm deschisă „ușa” oricărei perspective.
  • Rezonabilitatea ( U.Eco, Derrida) care implică o conștiință a imposibilității abordării tuturor perspectivelor posibile, dar și a faptului că nicio perspectivă nu trebuie blocată, că perspectivele relevante nu trebuie să promoveze exclusivismul, să anuleze multidimensionalitatea, de multe ori suspendată, dar niciodată anulată, condiții în care cunoașterea socială, inclusiv juridică poate învinge- după expresia lui U. Eco- de multe ori, dar nu de fiecare dată.
  • Specificitatea dreptului,ca rețea normativă imperativă specifică nu trebuie ignorată.  Dar, pluralitatea nu invadează și transformă într-o masă amorfă juridicitatea. Dreptul este poros, permiabil, textul juridic este deschis (Hart), normele juridice nu sun goale și pline de conținuturi filosofice, sociale, morale, psihosociale, care controlează decisiv forma normativă. În același timp punctul de vedere intern reclamă pe lîngă recunoașterea dreptului ca normă- Sollen-,abordarea conceptuală specifică( M. Weber),fără de care dreptul nu ar putea fi întruchipat, abordarea extrem de semnificativă a actorilor juridici, precum legiutorul, judecătorul, procurorul, polițistul,învinuitul, victima, martorul sau avocatul.

Complexitatea directă,  interactivă și relevantă, la un moment dat,  face trimitere la abordarea contextuală a obiectului cercetării relevă faptul că acesta este cuprins în ceva mai larg care depășește fizionomia sa specifică. El este parte dintr-o situație, stare, conexat și solidar cu anumite circumstanțe concrete care îi conferă o anumită semnificație și valoare. În aria socială a juridicității aceasta înseamnă că obiectul investigat nu poate fi rupt de un timp istoric, de socialitatea sa, de concretețea unei epoci, de starea economică, organizațională,  politică,  morală,  culturală a acesteia, de familiile de drept, de specificitatea unui drept dintr-o țară sau alta, de actorii juridici implicați , ș.a

În contextul social actual,al suprasolicitărilor multiple reacţia dreptului,ca sistem normativ specific, a devenit ad-hoc, inadecvată, mereu depăşită de realităţi. S-a apreciat  că dreptul este în criză,că teoria dreptului trebuie să renunţe la dogmatism, să promoveze dreptul deschis , flexibil, anticipativ, multiplicitatea nivelurilor juridice, pluralismul ordinilor juridice, multiculturalismul, transgresiunea şi integrarea.[11].Este puternic solicitată dimensiunea şi gestionarea juridică a schimbării, crizei, conflictului, a problemelor globale.  În termenii modernismului şi postmodernismului s-a relevat că Dreptul trebuie să părăsească o imagine reductivă,iluziile modernităţii, accesul clar şi distinct la temeiuri, la autolegitimare,la progres neîntrerupt şi programat, la ipostaza de sistem închis şi autonom.

Condiţia postmodernă solicită constatarea multitudinii de alternative incomensurabile, a imposibiltăţii de a întemeia noncontigent categorii precum morala, adevărul sau dreptatea, luarea în calcul a unor criterii a căror aplicativitate este adecvată doar la nivel local şi contingent. Se produce astfel un impact major asupra identităţii indivizilor şi asupa limitelor conduitei umane. Cunoaşterea  postmodernă rafinează sensibilitatea noastră la diferenţe şi ne întăreşte capacitatea noastră de a sporta incomensurabilul[12]. Acest tip de cunoaştere, ridică, între altele, problema condiţiei de coexistenţă pozitivă a unor mulţimi legitimate diferit, a existenţei, a pluralităţii de grupuri cu puteri specifice care se opun tendiţelor hegemonice, a rolului unor structuri sociale intermediare, precum familia, biserica, asociaţiile-contra etatismului şi a pericolului individualismului exacerbat.Valorificarea contribuţiei postmoderniste în abordarea dreptului nu trebuie minimalizată dar nici exagerată. Ea nu înseamnă acceptul cu privire la un drept delegitimizat, inapt să se configureze în jurul unui proiect, relativizat până la nebulos şi patologic.Refuzul unui proiect general uman conceput mecanicist, linear, nu înseamnă obligativitatea absenţei oricărui proiect general uman.Un asemenea proiect contemporan dinamic, flexibil,configurat şi reconfigurat relativ, dar nu mai puţin precis şi operaţional-aşa cum susţine, de pildă Habermas- este de dorit. El ar trebui să includă, în mod imperativ , ceea ce contează pentru umanitate, să respecte condiţia negativă a neafectării vieţii generaţiilor de azi şi de mâine, să ofere soluţii pentru rezolvarea problemelor globale.  În alţi termeni, el trebuie să se polarizeze în jurul valorilor comune-cum ar fi de pildă drepturile omului, să respecte identităţile, să vizeze coexistenţa şi armonia valorilor.

Un drept care are diverse ipostaze, la nivel naţional, regional sau global. Un drept care , nu de puţine ori trebuie să conexeze şi să integreze, naţionalul, regionalul, globalul, să inoveze.[13]

2.2.Raționalitatea științifică în domeniul social

S-a remarcat[14] că, rațiunea căreia îi apare lumea experienței ,nu poate fi gândită în afara limbajului.Ea însăși trebuie să fie rațiune bazată pe limbaj. Raționalitatea este privitore la persoane. A discuta de raționalitate acolo unde nu există persoane generează dificultăți. Raționalitatea are ca o caracteristică esențială competența- cel care poate să facă, să urmeze, să dispună de reguli. Rațional nu este un predicat neutru- descriptiv ci și valoric și normativ. Problema este doar în ce fel pot fi  întemeiate argumentativ punctele de vedere valorice care joacă întodeauna un rol atunci când întrebuințăm termenul rațional. Dacă avem în vedere corelația indisolubilă dintre rațiune și limbaj trebuie să concepem raționalitatea ca totalitate a competențelor lingvistice. Ce înseamnă a fi rațional se explică având îndreptar logica dar și limbajul.

La baza oricărei acțiuni umane- instrumentală, strategică,expresivă- stă acțiunea comunicațională (Habermas) astfel încât coordonarea organizată lingvistic este temeiul oricărei acțiuni. Raționalismul metodologic este singura formă prin care se mai poate susține cauza rațiunii într-o epocă postmetafizică și logocentristă. Raționalitatea nu mai este astfel un fapt ci totalitatea unor cerințe determinate cărora trebuie să ne supunem în gândire, vorbire și acțiune. Desigur ele pot fi criticate, modificate,schimbate,istoric. A putea decide cu privire la asemenea standarde presupune iarăși niște competențe. Habermas le-a prezentat sub forma unor cerințe de valabilitate universală pe care le pretinde în mod necesar orice acțiune comunicațională.

În acest context  remarcăm contribuția autorului G. Pavlakos[15] în privința raționalismului pragmatic:

  • Cunoașterea este constrânsă de inteligibilitate.Aceasta este formată din structuri inerente ale inteligibilități ,un mod de a gîndi, reguli apriori ale înțelegerii, condițiile transcedentale ale comunicării dar și cele ale construcției argumentative.(eg.principiile logice aristotelice, conceptele kantiene). Și practica juridică este înscrisă într- o gramatică.
  • Constrângerile în cunoaștere trebuie deduse din cea mai bună practică generalizată.Înțelegerea practicii ca sursă de obiectivitate configurează raționalismul pragmatic.
  • Raționalismul pragmatic reconstruiește practica din perspectivă normativă. Care sunt normele imanente ale practicii exemplare? Inteligibilitatea apare ca antecedent al distanței practică- cunoaștere. Nu este posibil să ne întrebăm ce entități există înainte să ne întrebăm ce fel de entități ale gândirii noastre sunt capabile să le conecteze.
  • Cum determinăm inteligibilitatea? Considerăm structura gândirii ca o rețea de reguli, o gramatică, ca sumum de condiții pentru judecăți valide.
  • Gramatica prezervă inteligibilitatea, permite un proiect rațional- pragmatic, depistarea erorilor, corecții, ameliorări.
  • Din perspectiva practicii se abordează deja un domeniu particular al faptelor, se antrenează argumente de fond pentru adevărul propozițiilor. Se cultivă o practică reflexivă.
  • Reflexivitatea- capacitatea agentului de a gândi, cântări, evalua, argumente- cheie pentru cunoaștere.
  • Cunoașterea dreptului reclamă un concept constrîns să fie de acord cu validitatea cognitivă, cu criteriile a ceea ce pote fi cunoscut.
  • Cunoașterea juridică depinde de capacitatea cognitivă a agenților juridici.
  • Practica gândirii dreptului trebuie să respecte o anumită autonomie de reflecție a agenților, relevanța intrinsecă a domeniului juridic.

Autorul M. Van Hoecke[16] relevă că  demersul juridic nu este posibil în afara unui cadru mai larg de referință, a unei teorii referențiale, determinată în primul rând de chintesența spirituală a epocii, în sens hegelian, de cultura specifică a unui timp( Gadamer). Construim definiții pe baza unor caracteristici din punctul nostru de vedere.Dat fiind complexitatea sa dreptul nu poate fi înțeles  dintr-o singură perspectivă, ca singură paradigmă a unei raționalități unidimensionale.

Nucleul  ştiinţelor juridice- ca soft-science- ar putea fi constituit din raţionalitatea juridică  care îşi confirmă statutul numai dacă este fundamentată pe logicitate dar şi pe istorie, integrează experienţa socială şi practica dreptului, achiziţiile ştiinţei contemporane, dă satisfacţie condiţiei umane a acestui timp istoric, nu ignoră contradicţiile juridicităţii, aspiraţia spre interogaţie, prospectivă şi creativitate, declarându-se mereu perfectibilă,în urma demersurlor critice, deschisă şi în devenire.

 

 

2.3.Frontierele epistemologice- închideri care deschid”.

Din perspectiva metodologiei cercetării juridice, în acord cu contribuțiile remarcabile ale unori autori, reunite în volumul „Methodologies of Legal Research. Wihich Kind of Method  for What Kind of Discipline?”[17]atitudinea epistemologică a” frontierelor deschise” este o condițe primordială a comunicării, transferului și convertirii de informații. Ea permite deschiderea spre noi teritorii de cunoaștere, interdisciplinaritatea, înțelegerea flexibilă și interactivă a tipologiilor de cercetare, constituirea unui arsenal nonlimitativ de metode. Avem în vedere, de pildă:

  • Suportul disciplinar nucleu al cercetării științifice în drept: istoria dreptului,sociologia juridică,antropologia juridică,psihologia juridică,dreptul și biologia,dreptul și economia se deschide și aspiră prin efort transdisciplinar spre teologie sau creație literar artistică cu semnificații juridice, spre  filosofie și orizontul holistic al înțelegerii lumii care marchează decisiv cercetarea științifică în drept.
  • Deschiderea nivelurilor de cercetare descriptiv(interpretativ) și sistematic spre multinivelar, spre prospectiva dimensiunii juridice, a arsenalului de metode care devine nonlimitativ și cooptează metode din întreaga arie a cunoașterii umnane, sub condiția adecvării la obiectivul cercetării științifice.
  • Înțelegerea interactivă, de „geometrie variabilă „, interferentă și deschisă a tipurilor de cercetare : explicativ- empiric-hermeneutic- explorator-logic-instrumental-evaluativ.[18]

2.4.Vectori ai cunoașterii- disciplinaritate, multidisciplinaritate, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate spre integrativitate.

  • Familia de concepte aptă să configureze diferite domenii ale cunoaşterii, să traseze diferite graniţe epistemologice, mai mult sau mai puţin relative şi deschise , evocă abordări disciplinare, pluridisciplinare,interdisciplinare, transdisciplinare, participative,integrative ş.a.Astfel fără a exclude interferenţele şi constatând diferenţe de  grad şi calitate se poate reţine la modul extrem de schiţat că:

 

  • Abordarea disciplinară trimite la cunoştinţele din interiorul şi în limitele unei discipline unice; Abordarea pluridisciplinară constată prezenţa unei probleme în mai multe discipline situaţie care permite comparaţii,fără a se escalada graniţele convenţionale dintre discipline,coexistenţa unor abordări diferite care vizează un obiect comun.Abordarea interdisciplinară trecece graniţele disciplinare pentru fuziuni și sinteze,pentru a crea noi teorii; Abordarea transdisciplinară constată interdisciplinaritate şi participări diverse, dinamice aptă să coopteze paradigme contrastante; Se depăşesc puncte de vedere particulare ale unor discipline pentru a produce o gândire relativ autonomă,un nou obiect, o nouă metodă,un limbaj nou şi comun-esperanto ştiinţific.Acuzată de utopic, fiind asaltată de toate câmpurile ştiinţifice cunoscute.
  • Cheia de boltă a transdisciplinarităţii[19] – ceea ce este în același timp între discipline, înăuntrul diferitelor discipline și dincolo de orice disciplină, finalitatea ei fiind înțelegerea lumii prezente prin unitatea cunoașterii.Ea presupune o raţionalitate deschisă, printr-o nouă viziune asupra relativităţii noţiunilor de „definiţie” şi „obiectivitate”. Formalismul excesiv, rigiditatea definiţiilor şi absolutizarea obiectivităţii, implicînd excluderea subiectului, nu pot avea decît un efect de sărăcire a realului.Viziunea transdisciplinară este deschisă în măsura în care depăşeşte domeniul ştiinţelor exacte prin dialogul şi reconcilierea lor, nu doar cu ştiinţele umaniste ci şi cu artele, literatura, poezia şi experienţa interioară.În raport cu interdisciplinaritatea şi multidisciplinaritatea, transdisciplinaritatea este multireferenţială şi multidimensională. Ţinînd seama de diferitele concepţii asupra timpului şi istoriei, transdisciplinaritatea nu exclude existenţa unui orizont transistoric.

 

2.5.Sens, deschidere și transcendență în cunoașterea juridică

 

Demersul științific în cunoașterea juridică,ca tip de cunoaștere socială, teoria juridică, nu pot evita modul în care este înțeleasă lumea și omul, o problemă prin excelență filosofică- problema sensului( Heidegger).  La interogația fundamentală- care este scopul vieții?-trebuie să răspundă știința dreptului, ca orice știință socială.[20] Răspunsul la această întrebare dat explicit sau implicit prin premisele de la care se pleacă sau abordările practicate, nu este secundar, marginal, adiacent sau cerut după  obținerea unui rezultat în cercetarea juridică, el se situează chiar în centru demersului realizat și controlează decisiv conceperea și soluționarea problemelor juridice. În alți termeni, problema unui centru de referință-  cum înțelegem homo juridicus[21]?- este inevitabilă.

De asemenea, cunoașterea juridică nu poate  ignora multitudinea dimensiunilor și conexiunilor acestei lumi, supradeterminarea sa, societatea umană fiind o verigă în „plasa nevăzută a Universului cosmic”.

Spiritul uman trebuie să își asume complexitatea realității, existența unui sens în Univers, însușirea transcedentalului ca Divinitate. Este transcendent-transcende- ceea ce împlinește trecerea într-un dincolo, caracteristică proprie omului care ajunge la sine prin depășirea ființării. [22]

Astăzi, în tumultoasa societate globală, problema sensului ar putea indica și faptul că, într-o lume în criză,trebuie să restituim Omul-omului prin redarea conștiinței de sine, a demnității sale, prin respectul Naturii,  a Divinului Sursă, a Divinității din Noi care trebuie să fie Demiurgul istoriei lumii noastre.[23]Și Dreptul este un factor d e prim rang în acest sens.

3.Spiritului contemporan al cunoașterii juridice  în dialog cu contribuțiile și reverberațiile  gândirii și acțiunii cantemiriene

O punere în corespondență,un „dialog” imaginar al ideilor între coordonate ale cunoașterii contemporane și elemente din universul cantemirian, sunt relevante în afara oricărui comentariu

 

  • O teorie este în primul rând,o formă de înțelegere(insight)- adică un mod de a privi lumea- și abia apoi o formă de cunoaștere.( David Bohm, Basarab Nicolescu)

 

Se relevă superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filozofice și să alcătuiască o terminologie filozofică (substări, asuprastări, împregiur-stări, macrocosmos, microcosmos.)

 

  • Complexitatea și contextualitatea.

Complexitatea este un dat, o stare a lumii naturale, sociale, umane. Ea indică faptul că o entitate a lumii cuprinde structural alte entități este conexată prin diverse relații – de influență, de retroacțiune, de determinare,aleatorii, niveluri,grade, ș.a.-,nu se poate sustrage interferențelor, alteritatea fiind prezentă chiar în structurile specifice cele mai profunde.Secolul nostru, s-a apreciat,în câmpul științei, pare să fie secolul complexității( St. Hawkins). În cunoașterea științifică inclusiv în demersul juridic, nu există obiecte de cercetare simple ci doar simplificate.

 

 

  • Un obiect complex nu poate fi cunoscut dintr-o singură perspectivă oricare ar fi ea( H.Longino)
  • Multiplicitatea perspectivelor impune în cunoaștere relaționarea cu centre metodologice multiple- filosofice, morale, politice, economice, culturale ș.a, parcurgerea drumului cunoașterii de la disciplinaritate la interdisciplinaritate și transdisciplinaritate, formarea de coaliții în cunoaștere, cultivarea stilului integrativ, în care nu există entități privilegiate și în care să existe o competiție  a argumentelor în soluționarea problemelor teoretice și practice.[24] Câteva ilustrări:
  • Perspectiva filosofică este inerentă înțelegerii dreptului pentru simplu fapt că dreptul privește condiția umană. El este un proiect normativ imperativ al umanului.
  • Perspectiva sociologică pentru că- ubi societas ibi jus- iar dreptul fiind consubstanţial cu un proiect social de evoluţie dezirabil.
  • Perspectiva politologică, de analiză a ipostazelor puterii politice în conexiune cu ipostazele dreptului care pot fi în relaţii de determinare în care voinţa arbitrară stabileşte dreptul dar şi de conexiune inversă şi integrare când însăşi puterea este structurată conform normelor juridice şi se supune dreptului, un drept stabilit în competiţia democratică între interese şi valori, pe coordonatele statului de drept;
  • Perspectiva morală relevă că dreptul nu este un simplu instrument subordonat intereselor politice care să contureze „spaţiul legalităţii” ci un fenomen relativ autonom, pus în relaţie cu lumea morală, -dreptul nu poate fi” dincolo de bine și de rău”-iar respectul valorilor morale îl legitimează, îi sporeşte eficacitatea sa formală încât s-ar putea distinge un „drept legal” – formulă care pare tautologică dar care în fond poate exprima acel drept „care atinge un ideal moral”[25]. Perspectiva dreptului ca produs al convenției și moralității ridică numeroase probleme într-o societate pluralistă, implică prezumarea unui fond moral comun, lucru criticabil dar posibil și dezirabil prin deliberare morală, prin aplicarea criteriilor de moralitate oferite de doctrina juridică, într-o societate centrată moral.[26] Din perspectiva practicii juridice, în special în cazurile complexe(hard cases), în diferite contexte nu putem să ştim care sunt exigenţele dreptului, fără o analiză a situaţiei din punct de vedere moral.( Ronald Dworkin)

 

  • Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman, redactată în latină: Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae, între 1714 și 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea.Dimitrie Cantemir se referă la o serie de fapte privind viața cotidiană, obiceiurile și tradițiile turcilor, ca de exemplu ceremoniile primirii ambasadorilor la Înalta Poartă, sărbătorirea bairamului, ritualul circumciziunii etc. În cursul expunerii Dimitrie Cantemir citează o serie de proverbe și zicători turcești. Deosebit de interesante sunt detaliile asupra instituțiilor statale și publice otomane, asupra armatei, vieții din palatul imperial, monedelor turcești, instituțiilor de învățământ, despre viața ecleziastică, muzică, literatura populară etc.

 

  • Perspectiva creației literar artistice,[27] deşi pare inadecvată abordării dreptului nu este exclusă, iar ea nu trebuie redus în măsura în care se cercetează semnificaţiile estetice ale construcţiilor juridice, armonia acestora, frumuseţea lor intrinsecă (de pildă, pledoariile lui Cicero, etc). Ea relevă ,faptul că,dreptul este o creație a culturii,iar „explicația artistică”, care nu trebuie să fie ignorată, are virtuți complementare, în raport cu altele, iar estetica- este și „o poartă spre adevăr”.

 

  • Istoria ieroglifică cultivă  alegoria în cercetarea istorică,relevând că spiritualitatea se exprimă prin concepte dar și prin imagini metaforice

 

  • S-a remarcat că, rațiunea căreia îi apare lumea experienței ,nu poate fi gândită în afara limbajului. Dacă avem în vedere corelația indisolubilă dintre rațiune și limbaj trebuie să concepem raționalitatea ca totalitate a competențelor lingvistice. Ce înseamnă a fi rațional se explică având îndreptar logica dar și limbajul.

 

  • La baza oricărei acțiuni umane- instrumentală, strategică,expresivă- stă acțiunea comunicațională (Habermas) astfel încât coordonarea organizată lingvistic este temeiul oricărei acțiuni.
  • Cunoașterea este constrânsă de inteligibilitate. Constrângerile în cunoaștere trebuie deduse din cea mai bună practică generalizată.Înțelegerea practicii ca sursă de obiectivitate configurează raționalismul pragmatic.( G.Pavlakos)
  • Atitudinea epistemologică a” frontierelor deschise” este o condițe primordială a comunicării, transferului și convertirii de informații. (Mark van Hoecke)
  • Vectori ai cunoașterii- disciplinaritate, multidisciplinaritate, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate spre integrativitate).Oceanul trebuie înțeles împreună cu peștii. .( Basarab Nicolescu ) Trebuie să investigăm universuri concrete.
  • Descriptio Moldaviae(Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 – 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din BerlinDescrierea Moldovei reprezintă prima prezentare interdisciplinară (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a Moldovei și locuitorilor ei.

 

  • De asemenea, cunoașterea juridică nu poate ignora multitudinea dimensiunilor și conexiunilor acestei lumi, supradeterminarea sa, societatea umană fiind o verigă în „plasa nevăzută a Universului cosmic”.Spiritul uman trebuie să își asume complexitatea realității, existența unui sens în Univers, însușirea transcedentalului ca Divinitate. Este transcendent-transcende- ceea ce împlinește trecerea într-un dincolo, caracteristică proprie omului care ajunge la sine prin depășirea ființării. [28]
  • Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago(Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante), 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală.

 

„ Dialogul” dintre câteva repere ale cunoașterii juridice și idei și cantemiriene   având ca ipoteză de cercetare în ce măsură acestea pot fi puse în corespondență și  invocate la modul legitim,precursoare în germene, relevă elemente de perenitate în care gândirea cantemiriană a contribuit,alături de alte contribuții spirituale,  într-un mod specific.

 

[1]   Cf. Wikipedia și :G.Călinescu. Istoria literaturii române. Compendiu. Editura pentru literatură, 1968, p. 28;Encyclopædia Britannica, Eleventh edition, volume 5, „Cantemir”, Cambridge University Press, p. 209;Istoria Românilor, vol. V. O epocă de înnoiri în spirit european (1601 -1711/1716). Coordonator : Acad. Virgil Cândea.. Secretar științific Dr. Constantin Rezachevici. Cap. Vremea Cantemireștilor. Autor: Paul Cernovodeanu, p.296-336. Ed.Enciclopedică, București – 2003; P.P.Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viața și opera. Biblioteca Istorică III, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 28;Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, p. 344-345; Dicționarul general al literaturii române/Academia Română. Vol. 1: C–D, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004. Articolul: CANTEMIR, Dimitrie, pp.42-50; P.P. Panaitescu. Dimitrie Cantemir, viața și opera, în Biblioteca istorică, III, Editura Academiei, 1958 ș.a.,

 

 

[2] Ștefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia. Academia Română, Memoriile Secțiunii Literare. Seria III, Tom II, Mem.5. Ed. Cultura Națională ,București, 1925. Ed. a II-a, București, 2000,p.51

[3] . H. Putnam’ formula

[4] S.Douglas-Scott, S., Law after modernity,(  Hart Publishing,Oxford-Portland, Oregon, 2013) pp 101-145

[5]  B. Nicolescu, Ce este realitatea? – What is the reality?-( Junimea, Iași,2009)

[6]  H.E. Longino, The fate of knowledge( Princeton University Press, Princeton,2002)   

[7] F. Gonseth, “Philosophie des sciences: vue d’ensemble” in P. Kilbonsky (ed.), Philosophy in the Mid-Century, (A Survey, Firenze, Le Nuovo Italia, 1967), p. 184

[8] J. Gardner, The Legality of Law in Associations, Vol. 7, The IVR 21st World Congress,( Lund, Sweden,  2003), Plenary Sessions papers, pp. 89-103.

[9] A.Peczenik, ibidem

[10]  S.Douglas-Scott,ibid. pp. 4-7,

[11]  W. Twining, General Jurisprudence, Law and Justice in a Global Society, (Universidad de Granada, Mayo 2005), pp. 609- 644.

[12]  J. F. Lyotard, Condiţia postmodernă. Raport asupra cunoaşterii- Postmodern condition. Report on knowledge-( Babel-trans.,Babel, Bucureşti,1993)pp.15-17.

[13] A. Garapon,Judges, at the crossroads between worldwide and univesal dimension,in Papers Plenary sessions, IVR 24 th World Congress, (September 15-20, 2009 Beijing, China)pp.71-91.

[14] H. Schnadelbach, E. Martens (eds),ibid pp 84-88

 

 

[15]  G. Pavlakos, ibid

[16] M. Van Hoecke, Law as communication,( Hart Publishing, Oxford- Portland, Oregon, 2002)

[17]  Mark Van Hoecke (ed.) „Methodologies of Legal Research. Wihich Kind of Method  for What Kind of Discipline?,(Oxford And Portland, Oregon, 2013)

[18]  Mark Van Hoecke, Preface  in Mark Van Hoecke (ed),ibid, pp.x-xiii

[19] B. Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest – Transdisciplinarity. Manifest-( Polirom,Iași, 1999) p.53

[20]  Eg W. Friedman, Theorie generale du droit (trans. LGDJ, Paris, 1965) p.31

[21]  Eg. A. Supiot, Homo huridicus. Essai sur la fonction anthropologique du droit (Seuil, Paris, 2005)

[22] . L. Pareyson, Ontologia libertății, Răul și suferința-Ontology of libertyy, Bad and  suffering (trans., Einaudi, Torino,1995), p.99

I.Craiovan,Tratat de teoria generală a dreptului, ed. a 3-a,Editura Universul Juridic, București,2015,pp.257-282

[23]  V. Stănescu, Globalizarea spre o nouă treaptă de civilizație- Globalization to a new level of civilization- ( Eikon, Cluj- Napoca, 2009) PP.475-482

[24]  H.E. Longino, The fate of knowledge( Princeton University Press, Princeton,2002)   

[25] J. Gardner, The Legality of Law in Associations, Vol. 7, The IVR 21st World Congress,( Lund, Sweden,  2003), Plenary Sessions papers, pp. 89-103.

[26] A.Peczenik, ibidem

[27]  S.Douglas-Scott,ibid. pp. 4-7,

[28] . L. Pareyson, Ontologia libertății, Răul și suferința-Ontology of libertyy, Bad and  suffering (trans., Einaudi, Torino,1995), p.99

Leave a Reply

Be the First to Comment!

Notify of