Comorile uitate şi ascunse ale filosofiei ruse

 

Dr. Anatoly Chernyaev – Şeful Catedrei de Istorie a Filosofiei Ruse în cadrul Institului de Filosofie, Academia de Ştiinţe a Rusiei

Dr. Vladimir Sidorin – Cercetător în cadrul Institutului de Filosofie, Academia de Ştiinţe a Rusiei

Dr. Ksenia Vorozhikhina – Cercetător în cadrul Institutului de Filosofie, Academia de Ştiinţe a Rusiei

 

Introducere:

Când trebuie să vorbim despre istoria filosofiei, de obicei luăm în considerare moştenirea greacă a filosofiei şi gândirea occidentală a căror contribuţie la evoluţia filosofiei moderne a fost deosebită. Nu putem uita raţionalismul filosofic specific Evului Mediu sau cel cartezian, pentru a nu mai aduce în discuţie fenomenologia germană a secolului XX ai cărei reperezentanţi cei mai importanţi au fost fără îndoială Franz Brentano, Edmund Husserl şi Martin Heidegger.

Dar ce am putea spune dacă ar trebui să vorbim despre o lume filosofică mai puţin cunoscută, dar la fel de importantă? Din acest punct de vedere avem oportunitatea de a ne referi la istoria filosofiei ruse care se defineşte cel mai bine prin teologia ortodoxă dezvoltată de Serghei Bulgakov, dar mai cu seamă prin lietaratura lui Lev Tolstoi şi a lui Dostoievsky. De fapt, se poate spune că cel mai mare filosof rus a fost Dostoievsky ca urmare a faptului că personajele sale exprimă o adevărată nelinişte filosofică, dar nu în ultimul rând o revoluţie filosofică.

Scopul acestui interviu constă în încercarea de a evidenţia frumuseţea uitată a filosofiei ruse care contribuie nu numai la evoluţia filosofiei europene, ci şi la trezirea sa. În acest sesns, s-ar putea pune următoarea întrebare: cum ar trebui să înţelegem filosofia rusă de vreme ce cultura rusă nu a fost caracterizată cu adevărat de filosofia ca atare? Nu, cultura rusă nu a avut poate o filosofie practică, dar a avut misterul ontologic care exprimă cel mai bine adevărata filosofie împreună cu întreaga sa bogăţie.

 

 

  • Înainte de toate, aş dori să ştiu care sunt principalele contribuţii ale filosofie ruse la cea occidentală. În general, auzim doar de fundamentele greceşti ale filosfiei occidentale, după cum Whitehead sau Bertrand Russell se exprimau, însă am convingerea fermă că în acelaşi timp există şi anumite fundamente ruseşti ale filosfiei occidentale, aspect care din păcate este încă insuficient de cunoscut în zilele noastre. De aceea, aş aprecia foarte mult dacă aţi putea aduce lămuriri cu privire la acest subiect extrem de important.

 

Ksenia Vorozhikhina:

Dacă ar trebui să vorbesc despre influenţa filosofiei ruse asupra celei occidentale, primul nume care îmi vine în minte este Dostoievsky. Autorul romanelor Demonii, Crimă şi pedeapsă şi Fraţii Karamazov este considerat unul dintre precursorii lui Nietzsche. Opera lui Nietzsche (Cazul Wagner sau Antihristul) este plină de aluzii la scrierile lui Dostoievsky. Nietzsche a considerat că romanele sale  reprezintă cel mai valoros material psihologic din câte a cunoscut vreodată. La un moment dat scrie: Dostoievsky este din întâmplare singurul psiholog de la care am avut ceva de învăţat; el face parte din categoria celor mai preţiose comori din viaţa mea, mai preţioasă chiar şi decât descoperirea operei lui Stendhal.

Ce-am fi putut noi învăţa de la Dostoievsky? Atât gânditorul german, cât şi scriitorul rus mută masca ipocriziei din moralitatea elementară şi aduc în evidenţă impulsurile iraţionale care stau la baza comportamentului uman. În afară de Dostoievsky, Dostoievsky a avut de asemenea şi operele altor clasici în biblioteca sa, precum: Puşkin, Gogol, Tolstoi, etc.

Jean-Paul Sartre îl consideră pe Dostoievsky unul dintre predecesorii filosofiei existenţialiste, întrucât el însuşi a formulat principiul iniţial al existenţialismului: Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis, ceea ce înseamnă că o persoană este absolut liberă şi că este condamnată să îşi asume întreaga responsabilitate pentru acţiunile sale. Omul nu se poate baza pe nimeni, decât pe el însuşi.

Cum ne putem imagina să urmeze ceva după Moby Dick, Procesul, Zarathustra, Demonii? – se întreabă Camus în eseul Rebelul. Camus credea că predica lui Dostoievsky a fost profetică pentru tot secolul XX, pentru că filosoful rus a fost cel care – cu mult înainte de Nietzsche – a profeţit naşterea şi evoluţia nihilismului. El şi-a dat seama în integralitate de pericolul unui asemenea curent de gândire, de aceea a căutat um antidot moral.

Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, a oferit un portret psihanalitic al lui Dostoievsky în Dostoievsky şi paricidul. Aparent, freudismul a avut alte direcţii ruseşti. Sabina Spierlrein, o femeie cu origini ruso-evreieşti, a subliniat în teza sa despre deconstrucţie şi moarte faptul că drumul către moarte constituie forţa opusă libido-ului şi că nu este mai puţin puternică sau fundamentală decât instinctul sexual. Inspirată printre alţii şi de opera lui Vladimir Soloviov despre sensul iubirii, ea ajunge la concluzia potrivit căreia iubirea şi moartea sunt în mod inextricabil împletite. Mai târziu, Freud a ţinut să precizeze că Spielrein a anticipat de fapt ideile din cartea sa, Dincolo de principiul plăcerii, dar Karl Gustav Jung a considerat că nu a fost doar o nticipare, ci şi o însuşire a teoriei originale a Sabinei de către Freud.

Un alt gânditor rus mai puţin menţionat este un gânditor existenţialist, Lev Şestos, care a părăsit Rusia pentru Paris în 1920. S-a dovedit că ideile sale au avut un ecou mult mai puternic în Europa decât în Rusia.

Numele lui Şestov a fost destul de cunoscut printre filosofii occidentali în perioada 1920-1930. Scrierile sale au fost apreciate de către André Gide; a fost prieten cu Edmund Husserl, Martin Bubber şi Jules de Gaultier. Şestov a colaborat cu Lucien Lévy-Bruhl şi a făcut cunoştinţă cu Max Scheler, Martin Heidegger, Paul Desjardins, Charles du Bos, André Malraux, Jacques Maritain. Şestov, ca şi Berdiaev, a avut parte de diferite întâlniri la Potigny, citând din diferiţi intelectuali ai lumii (André Gide, Jacques Rivière, François Mauriac, Antoine de Saint-Exupéry, Raymond Aron, Léon Brunschvig, Gaston Bachelard au fost oaspeţi frecvenţi la aceste aşa-numite decenii).

Şestov a contribuit în mod însemnat la viaţa intelectuală din Franţa, mai ales la evoluţia existenţialismului. De exemplu, Camus a evidenţiat gândirea existenţialistă a lui Camus în Mitul lui Sisif: Eseu asupra Absurdului. De asemenea, Gabriel Marcel a fost sub influenţa anumitor idei ale filosofului rus, dar la un moment le-a abandonat, respingând dorinţa frenetică a lui Şestov de a găsi un mod ascuns la zonele care erau inaccesibile (după cum Marcel însuşi credea) pentru o minte umană.

Strălucitoarea, fascinanta filosofie a lui Şestov l-a marcat puternic pe David Herbert Lawrence, scriitoar şi poet popular, autorul mult discutatului roman Iubitul Doamnei Chatterley, care a scris prefaţa la traducerea engleză a scrierii lui Şestov, Apoteoza netemeiniciei. De asemenea, şi poetul şi jurnalistul John Middleton Murry, eseistul şi poetul polonez Czelaw Milosz. Ca şi poeţii David Gascoyne şi Yves Bonnefoys, au fost influenţaţi de Şestov.

Între 1923 şi 1925 a fost mentorul lui George Bataille, contribuind la devenirea sa ca filosof. Şestov i-a deschis lui Bataille lumea subterană: l-a sfătuit să îl citească pe Dostoievsky (opera lui Dostoievsky a devenit una dintre cele mai importante surse ale inspiraţiei lui Bataille), să studieze istoria filosofiei, mai ales operele lui Pascal, Nietzsche, Platon şi Plotin. Bataille avea bîn plan inclusiv să scrie o carte despre Şestov, dar planul său nu s-a concretizat niciodată. Cu toate acestea, Batille – împreună cu fiica lui Şestov, Tatyana Berezovsky-Şestova – a tradus cartea Dumnezeu în învăţăturile lui Tolstoi şi Nietzsche în franceză, care a fost publicată în 1925. Deci, Şestov a jucat un rol destul de important în evoluţia ideilor lui Bataille, ifluenţând înţelegerea sa asupra lui Dumnezeu, a filosofiei şi umanităţii. Dar cel mai ortodox urmaş al lui Lev Şestov s-a dovedit a fi poetul şi filosoful existenţial francez Benjamin Fondane, român la origine. Ideile şi conceptele lui Şestov de persecuţie, rătăcire, exil, singurătate şi teamă, angoasă şi disperare, absurditatea existenţei umane, opoziţia dintre credinţă şi raţiune, Ierusalim şi Atena au devenit parte a universului lui Fondane. Bazându-se pe ideile lui Şestov, Fondane a dezvoltat propria sa versiune a filosofiei exitenţialiste şi a teoriei poetice.

Nu în ultimul rând, ar trebui să îi menţionăm pe acei gânditori născuţi ruşi care au devenit parte integrală a culturii intelectuale străine, cum au fost de exemplu sociologul ruso-american Pitirim Sorokin, exilat din Rusia în 1922, istoricul şi filosful ştiinţei Alexandre Koyré (Koyransky), Alexandre Kojeve (Kozhevnikov), ale cărui interpretări asupra lui Hegel s-au reflectat în lucrările multor gânditori europeni, precum Jean-Paul Sartre, Georges Bataille, Jacques Lacan, Maurice Merleau-Ponty, Michel Foucault, etc.

Dacă discutăm despre filosofii sovietici, ar trebui să îl menţionăm pe Michael Bakhtin. Bakhtin a avut o puternică influenţă asupra constructivismului social (Peter Bergman, Thomas Luckman) şi asupra semioticii (Julia Kristeva, Tzvetan Todorov). Nu în ultimul rând, anarhistul Mihail Bakunin şi Vladimir Lenin sunt persoane extrem de cunoscute în cercurile intelectuale europene.

 

Vladimir Sidorin:

Tradiţia filosofiei religioase ruse începe cu binecunoscutele Scrisori filosofice ale lui Piotr Chaadaiev, cu contradicţia dintre Slavofili şi Occidentalofili, dar şi cu opra lui Vladimir Soloviov. Vârful acestei tradiţii este de obicei asociat cu Nikolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Pavel Florensky, Semyon Frank, Nikolai Lossky pe lângă alţi câţiva, care şi-au elaborat opera în prima jumătate a secolului XX, atunci când filosofia occidentală avea o tradiţie filosofică de secole. De-abia este posibil despre influenţa rusă asupra filosofiei occidentale. Iar cu privire la contribuţia filosofiei ruse la cea occidentală, o consider a fi mai degrabă limitată. Exceptând personalismul şi existenţialismul, mai ales cel orientat înspre valorile creştine, filosofii ruşi nu au avut o contribuţie decisivă la principalele şcoli de gândire filosofică din secolul XX. Nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că nu au fost auziţi sau probabil pentru că nu au putut fi auziţi. Aproape toate marile şcoli filosofice ale secolului XX au avut fundamente non-religioase. Acest fapt a antagonizat premisele filosofice ale gânditorilor ruşi. Poate Lev Tolstoi şi Dostoievsky pot fi consideraţi excepţii datorită infulenţei lor asupra culturii globale, ceea ce a fost fundamental. Dar ei au fost înainte de toate scriitori, nu filosofi în adevăratul sens al cuvântului. Influenţa lor a fost determinată de geniul lor artistic, nu de gândurile filosofice dezvoltate în sens conceptual.

 

  • Aş fi extrem de interesat să aflu mai multe detalii cu privire la tradiţia generală, sau să spunem abordarea, care a caracterizat filosofia rusă de-a lungul existenţei sale. Ştiu că această întrebare este mult prea generală, iar un paragraf nu ar putea cuprinde o istorie atât de complexă, dar consider că un răspuns ar fi necesar şi relevant pentru cei care doresc să descopere profunzimea filosofiei ruse.

 

Vladimir Sidorin:

Filosofia ca abordare pur şi simplu teoretică nu a câştigat niciodată teren în cultura rusă. De obicei, atunci când vorbim despre filosofia rusă, în primul rând ar trebui să luăm în considerare gândirea filosofico-religioasă rusă care a înflorit în prima jumătate a secolului XX. Religiozitatea profundă, intenţiile sintetice, antropocentrismul, panmoralismul, preocuparea intensă pentru sensul istoriei lumii, atenţia specială acordată problemelor sociale – toate acestea sunt considerate caracteristici specifice filosofiei religioase ruse. Şi, apropo, multe dintre aceste atribute au putut fi regăsite în diferite şcoli filosofice seculare, dezvoltate pe teritoriul rus. Prin cele menţionate mai sus mă refer la întregul marxism rusesc şi la populism, care, de exemplu, a avut o intensitate emoţională deosebită subliniată de către diferiţi cercetători cu baze semi-religioase.

 

Ksenia Vorozhikhina:

Desigur, filosofia rusă s-a dezvoltat sub puternica influenţă a celei occidentale şi a încercat să rezolve aceleaşi probleme, dar dintr-un unghi diferit.

De exemplu, procesul cognitiv a fost considerat de o anumită cantitate de gânditori ruşi nu o operaţie logico-discursivă pură, ci un act de comprehensiune holistică, îmbrăţişând voinţa, raţiunea şi iubirea, întemeiate pe bazele unei sinteze a ştiinţei, religiei şi filosofiei. În general, o critică a raţionalismului este oarecum comună în tradiţia filosofică rusă.

Noţiunea de sobornost (unitatea oamenilor bazaţi pe iubire) joacă un rol semnificativ în istoria filosofiei ruse. A fost introdusă în context filosofic de către Alexei Khomyakov şi dezvoltată mai departe de către filosofii religiei (Vladimir Soloviov, Semyon Frank, Pavel Florensky, etc) în a lor metafizică a unităţii (vseedinstvo). Această noţiune la rândul ei a avut ecou dintr-un anumit punct de vedere în abordările filosofice şi religioase ale lui Narodniki care a utilizat termenul comunitate (obshinnost).

Subiectele cosmologice au fost discutate în calitate de sofiologie (Vladimir Soloviov, Serghei Bulgakov, Pavel Florensky), dar şi în tradiţia cosmismului rusesc (Nikolai Feodorov, Vladimir Vernadsky, Alexander Chizhevsky, etc).

Începând cu Evul Mediu, filosofii ruşi au continuat să caute o identitate naţională şi idei care să fie specifice unui stat întru totul rus în istorie. Acest aspect a avut un caracter escatologic: misiunea Rusiei a căutat să asigure o salvare universală şi prin urmare să determine soarta finală a lumii. Mulţi gânditori religioşi au recunoscut criza Bisericii contemporane şi au căutat o reînnoire a creştinismului nu numai pentru Rusia, ci pentru întreaga umanitate.

Probabil cea mai frapantă contribuţie la filosofia rusă a fost realizată de către filosofii amatori. Chiar s-ar putea spune că în Rusia filosofia s-a dezvoltat în afara mediului academic şi universitar şi la un moment dat a devenit conexă literaturii, criticii şi jurnalismului.

Filosofia rusă ca întreg luptă pentru unitatea minţii şi a fiinţei, şi pentru integrarea teoriei şi a practicii.

 

Anatoly Chernyaev:

Nikolai Berdiaev face în cartea sa, Cunoaşterea de sine, următoarea mărturisire: Moştenesc tradiţia slavofililor şi a occidentalofililor, Chaadaev şi Khomiakov, Herzen şi Belinsky, şi chiar Bakunin şi Chernzeshevsky, divergenţa dintre viziunile lor asupra lumii, şi dincolo de orice, pe Dostoievsky şi Tolstoi, ca şi pe Vladimir Soloviov şi Nikolai Feodorov. Lista numelor poate continua, include creştini şi atei, eretici şi credincioşi, anarhişti şi adepţi ai statalităţii. Această listă paradoxală demonstrează că tradiţia în filosofie nu este predeterminată de identitaţile conceptuale, nici de cele ideologice sau sociale. Tradiţia şi caracteristicile tipice filosofiei ruse se manifestă ele însele nu numai în idei, dar şi în condiţiile istorice ale fiinţei, şi în final la nivelul vectorilor existenţiali fără de care ideile ar fi destul de goale în interior…

Lipsa unei tradiţii viabile, stabile şi ferme a educaţiei filosofice şi slăbiciunea instituţională a filosofiei ruse în general sunt responsabile pentru trăsăturile idiosincratice care domnină forma şi conţinutul filosofiei ruse. Iar în ceea ce priveşte renunţarea, toate formele istorice dominante de filosofare în Rusia nu au fost de specialitate.

În locul dezabterilor academice avem mai degrabă argumente emoţionale în cadrul întâlnirilor cercurilor literare. Ideile filsofice au fost adesea exprimate în formă lirică (Mihail Lomonosov, Feodor Tyutchev şi Athanasius Fet), precum şi în ficţiune (Alexander Radişev, Feodor Dostoievsky şi Lev Tolstoi), chiar şi în muzică (Alexander Skryabin şi Vladimir Martinov) şi în artele vizuale (Nikolai Rörich). Cu câteva excpeţii, cei mai influenţi gânditori nu au apărut din domeniul academic al filosofiei, lipsiţi adesea de un grad universitar (Gregory Skovoroda, Visarion Belinsky şi Nikolai Berdiaev).

În ceea ce priveşte substanţa, deficienţele bazei educaţionale şi cultura filosofică slabă au rezultat în general din dependenţa de importurile culturale, interpretând majoritatea scrierilor filosofice imitative şi derivate. S-ar putea spune că istoria filosofiei ruse subzistă în ceea ce s-ar putea numi asimilarea întârziată şi interpretarea trendurilor filosofice eurpopene majore – Iluminismul Francez, Idealismul German, Pozitivismul, Nietzscheanismul, Marxismul, etc. Alexander Puşkin a fost destul de realist pentru a scrie următoarele rânduri: Toată cunoaşterea şi toate cunoştinţele pe care le posedăm încă din copilărie provin din cărţi străine. Raportat la speculaţia pesimistă a lui Semyon Frank, filosofia rusă ar trebui considerată …în aceeaşi ordine de idei cu filosofia Olandei, Spaniei sau Suediei, ţări situate în afara masei acestei arii de efort cultural. În general, nu oferă nimic unic la nivel naţional şi eşuează în a adăuga ceva substanţial la marile realizări ale gândirii europene occidentale.

Autorii ruşi din secolul XIX au fost împiedicaţi să contribuie la dezvoltarea unor asemenea arii filosofice fundamentale precum ontologia sau epistomolgia prin propria lor originalitate. Eforturile lor de a aborda asemenea subiecte au luat adesea forma unor încercări de a demola dintr-o dată marile bastioane intelectuale precum kantianismul sau pozitivismul în vederea golirii spaţiului pentru întemeierea propriei lor metafizici pozitive. Oricum, doar o mână de filosofi au reuşit să dezvolte sisteme filosfice complete, şi aceştia au reprezentat generaţia pre-revoluţionară târzie (Serghei Bulgakov, Semyon Frank, Nikolai Lossky şi Lev Karsavin).

Încercarea de construcţie a unor sisteme conceptuale a fost mai puţin populară în rândul gânditorilor ruşi decât captarea caracterului special al înţelepciunii ruse şi a destinului şi misiunii speciale a Rusiei în reflectări istoriografice. Încercările de a stabili o filosofie nativă a Rusiei (după cum o definea Alexei Vvedensky) dar şi de a interpreta cultura şi istoria Rusiei ca fiind menite pentru o misiune specială (aşa-numita idee rusă) a fost un amuzament favorit cu filosofii ruşi. Este cu adevărat simbolic faptul că prim mare lucrarea a gândirii ruse care ne-a atins (Predică despre lege şi har, de Ilarion al Kievului) a ţinut să abordeze doar destinul istoric ales al Rusiei.

În Rusia filosofia a fost în mod tradiţional asociată cu libertinajul religios şi politic. De aceea, arhetipul gânditorului încarcerat a foat dominată de-a lungul istoriei Rusiei. De exemplu, Daniil Zatochnik (al cărui prenume este de fapt un echivalent pentru prizonier, conform etimologiei ruse), Maxim Grecul, Yuri Krizhanich, Avvakum Petrov, Alexander Radişev, Nikolai Cernîşevsky şi Piotr Kropotkin, doar pentru a menţiona câţiva. La fel şi în cazul fenomenului cripto-literaturii, dacă operele literare care, conţinând gânduri inoportune, ar fi distruse sau interzise, i-ar atinge (afecta) pe cititori epoci mai târziu (precum Cartea despre sărăcie şi bogăţie de Ivan Posohkov, Despre corupţia morală în Rusia de Mihail Şerbatov, Drumul de la Sankt-Petersburg la Moscova de Alexander Radişev). Multe cărţi au fost copiate de mână între secolele XVII şi XX, în ciuda ameninţărilor de represiune (epistolele patriarhilor bisericii ortodoxe de stil vechi, lucrările gânditorilor decembrişti, scrisoarea lui Belinsky către Gogol, Confesiunile lui Bakunin, etc).

O altă circumstanţă caracteristică este faptul că gânditorii proeminenţi au devenit adesea exilaţi. Printre ei gânditorii liberi ai Evului Mediu (Feodosy Kosoy, Artemi Troiţky, etc), opozanţii regimului ţarist (Andrey Kurbsky, Alexander Herzen, Mihail Bakunin, Piotr Tkacev, Piotr Kropotkin, etc), un grup strălucitor de gânditori ai emigraţiei post-revoluţionare (Nokolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Ivan Ilyin, Nikolai Lossky, Semyon Frank, etc), ca şi disidenţii sovietici (precum Alexander Zinoviev şi Alexander Piatigorsky).

S-ar putea spera că exialrea filosofilor ruşi alături de interzicerea lucrărilor filosofice şi scoaterea lor din circulaţie. Oricum, secolele de experienţă nu au trecut în zadar, iar gânditorii ruşi au dezvoltat o anumită rezistenţă morală care a influneţat modul lor de viaţă, ca şi modul lor de gândire. Chiar şi reprezentanţii mai tineri ai profesiunii filosofice care nu avut parte de o primă experienţă a statului represiv sunt de asemenea conştienţi de faptul că a fi filosof este o alegere existenţială, iar a fi filosof în Rusia implică o doză foarte mare de curaj.

 

  • Cum aţi defini şi înţelege semnificaţia filosofică şi chiar metafizică a operei lui Dostoievsky? Sunt convins că acest scriitor renumit a reprezentat o adevărată sursă de inspiraţie pentru mulţi filosofi ruşi pentru că în literatura sa el a adus în evidenţă foarte multe aspecte filosofice provocatoare.

 

Vladimir Sidorin:

Semnificaţia filosofică a operei lui Dostoievsky este definită de capacitatea sa inegalabilă de exprimare şi descriere a naturii umane contradictorii şi conflictuale. Sufletele personajelor lui Dostoievsky reprezintă scena de luptă permanentă, conflictele şi ciocnirile dintre bine şi rău, credinţă şi necredinţă, idealuri şi realitate. Iar cu privire la ideile metafizice ale lui Niklai Berdiaev, care s-a aflat sub influenţa considerabilă a lui Dostoievsky, l-a numit nu doar un geniu dialectic, dar şi cel mai mare metafizician rus. Dar este necesar să luăm în considerare că metafitzica a fost pentru Berdiaev mai degrabă o perspectivă decât un sistem de gândire pură, construită cu ajutorul argumentelor raţionale. Dacă ne referim la o metafizică cuprinzătoare aşa cum Berdiaev face, putem fi de acord cu definiţia sa referitoare la Dostoievsky.Dar mai târziu nu se ştie sigur dacă a fost metafizician, aşa cum au fost Spinoza sau Schelling, de exemplu.

 

Ksenia Voroyhikhina:

Din punctul meu de vedere Dostoievsky este un mare psiholog, care evidenţiază dualitatea omului, duplicitatea din conştiinţa sa, oscilaţiile sale cu privire la sublim, divin şi lege, destructiv.

Cufundându-se în aâncimea întunecată a sufletului uman, scriitorul afirmă că există doar o singură cale de ieşie din starea împovărătoare de haos şi dezordine interioară. Dostoievsky se opune moralităţii elementare a unei persoane normale, sensului comun şi bunăstării în calitate de condiţie inumană şi neautentică. Pentru scriitorul rus, omul se identifică în cele din urmă cun capriciu, cu o fantezie, suferinţă, nelinişti interioare, deziluzii, ezitări, dorinţe nesatisfăcute, etc. Dar este un pericol faptul că haosul interior va concura întru totul cu mintea omului. Dumnezeu este singura schimbare.

 

  • Doi filosofi ruşi extrem de importanţi au fost fără îndoială Vladimir Soloviov şi Nikolai Berdiaev. De ce spun acest lucru? Desigur, datorită interpretării lor fenomenologice, dar nu numai. În primul rând, datorită faptului că în opera lor putem găsi o relaţie bine conturată între filosofie şi religie. Pe de altă parte, scrierile lor sunt caracterizate şi de elemente de legătură între filosofie şi teologia creştină. Ştim de asemenea că amândoi s-au stabilit în Occident, mai ales în Franţa, o ţară cu o bogată tradiţie filosofică, în particular hermeneutică. Dată fiind această stare de fapt, consideraţi că atât Vladimir Soloviov, cât şi Nikolai Berdiaev, au jucat un rol-cheie în evoluţia filosofiei franceze?

 

Ksenia Vorozhikhina:

Nu aş spunea că Vladimir Soloviov a jucat un rol semnificativ în contextul filosofului franceze. Cel puţin lucrările sale publicate în Franţa (Ideea rusă, Rusia şi Biserica Universală), în care sunt expuse ideile teoretice personale, nu au fost acceptate, fiind uitate aproape imediat după publicarea lor.

În anii 1880 iezuiţii catolici din Europa şi-au făcut speranţe cu privire la Soloviov. Ei credeau că posibilitatea cooperării cu gânditorul rus va spori influenţa lor în Rusia. Dar după publicarea lucrării Ideea rusă, care iniţial a fost concepută ca introducere la Rusia şi Biserica Universală, relaţia lui Soloviov cu iezuiţii a devenit mult mai rece. Ei chiar au încercat să împiedice publicarea acestei lucrări. Pentru cercurile pozitivste din apropierea catolicilor, ideile lui Soloviov erau străine şi incomprehensibile. Pozitiviştii îl considerau un întârziat Doctor al teologiei medievale. Pentru teologi era prea periculos ca urmare a liberei sale gândiri – sau, dimpotrivă, indecis, instabil, vag în ideile sale. Rusia şi Biserica Universală împreună cu idea refacerii unităţii Bisericii Creştine conţinea învăţătura lui Soloviov cu privire la Sophia (Înţelepciune), care i-a speriat pe catolici. S-a dovedit că lucrările sale i-a revoltat atât pe liberali, cât şi pe clerici (clericalismul formal respins al lui Soloviov, liberalismul său ulterior renegat). Atât catolicii, cât şi creştinii ortodocşi, l-au considerat un reprezentant al altora. Iezuiţii, care până la acel moment îi erau prieteni, au făcut tot posibilul ca ulterior să nu facă nicio referire la învăţăturile sale despre Sophia.

 

Vladimir Sidorin:

Vluadimir Soloviov şi Nikolai Berdiaev sunt într-adevăr cei mai importanţi şi cunoscuţi filosofi ruşi în Occident. După cum ştim, Berdiaev i-a cunoscut bine pe Jacques Maritain şi Gabriel Marcel. La un anumit nivel a avut un oarecare impact asupra cercurilor filosofice din jurul jurnalului Esprit publicat de către Emmanuel Mounier şi a iniţiat personalismul. Influenţa lui Berdiaev a fost determinată de temele din filosofia sa, care a fost foarte apropiată de spiritul existenţialist şi umanist al filosofiei franceze contemporane din vremea sa pe de o parte. Pe de altă parte, a fost influenţată de activitatea sa literară, publicistică şi publică. Berdiaev s-a amestecat în climatul intelectual al Franţei, care l-a înconjurat în anii 30. Oricum, ar fi o exagerare să spunem că el a jucat un rol-cheie în evoluţia filosofiei franceze. Scrierile sale nu au fost singura sursă dar pentru Marcel şi Mounier au fost principala inspiraţie. Acei filosofi nu au reprezentat masa filosofică a Franţei la vremea aceea. În spatele interesului pentru filosofia lui Soloviov au mai fost şi alte câteva motive – intenţiile sintetice ale filosofiei sale, ideea reunifcării dintre Orientul şi Occidentul creştin care atrăgea atenţia intelectualilor cu orientări religioase şi teologilor, aceştia din urmă reprezentând un cerc relativ restrâns. Aflându-se în exil, gânditorii creştini au contribuit de asemenea la un interes sporit pentru munca lor uitată. Acest fapt a contribuit în mod însemnat la originea studiilor lui Soloviov în Occident. El a fost receptat mult mai puternic în Germania decât în Franţa. Cercetătorii germani şi-au păstrat interesul pentru moştenirea lui Soloviov până la jumătatea secolului XX, atunci când majoritatea studiilor filosofice asupra lui Soloviov au scăzut considerabil. De exemplu, un proiect fundamental de pregătire şi publicare a operelor lui Soloviov în opt volume a durat mai mult de un sfert de secol (1953-1979). Prin urmare, nu se prea poate vorbi despre o influenţă reală a filosofiei lui Soloviov în evoluţia filosofiei franceze.

 

  • Consider că ar trebui să evidenţiem un alt subiect esenţial pentru discuţia noastră şi când spun asta, mă refer la distincţia dintre filosofia rusă şi cea sovietică. În acest caz, m-ar interesa să aflu care ar fi principalele caracteristici ale filosofiei sovietice astfel încât cititorii noştri să înţeleagă faptul că filosofia rusă şi cea sovietică nu sunt acelaşi lucru. Cred că avem responsabilitatea etică şi morală de a spune că filosofia rusă, cu propria sa deschidere şi unictate spirituală, este una spectaculoasă şi unică, şi nu ar fi putut niciodată să devină parte a aşa-zisei filosofii sovietice.

 

Anatoly Chernyaev:

Ideea conform căreia între filosofia rusă şi cea sovietică s-a întins un abis de netrecut este doar un mit. O asemenea interpretare este tendenţioasă şi nu are o bază reală. Deci, voi începe cu faptele şi apoi mă voi referi la generalizări. Nu este niciun secret faptul că nu toţi filosofii, inclusiv cei religioşi, au emigrat din Rusia Sovietică. Câţiva dintre ei au ales să rămână, şi au făcut-o deliberat, în ciuda posibilităţii lor reale de a pleca. Pur şi simplu ne se puteau imagina pe ei înşişi aflându-se departe de ţara lor natală, de cultura rusă.

Cei mai cunoscuţi dintre gânditorii care au rămas în Rusia Sovietică sunt Gustav Shept, Pavel Florensky şi Alexei Losev. Desigur, soarta lor a fost dramatică şi chiar tragică, dar este o altă discuţie. Este important să subliniem că toţi vroiau să-şi continue activitatea de creaţie, nu doar să-şi găsească un loc în noua realitate socială. Evident, au procedat astfel cu anumite ajustări. Fenomenologul rus Gustav Shept, care după 1971 a rămas activ în munca de publicare, a fost fondatorul Institutului de Ştiinţe Filosofice şi a devenit şeful Departamentului de Filosofie în cadrul Academiei Naţionale de Ştiinţe Artistice. Şi chiar dacă ulterior i s-a interzis să mai predea la Universitate, ideile sale au fost transmise de către studenţi şi au avut un anumit ecou în cultura filosofică din era sovietică, referindu-ne la domeniile psihologiei, teoriei artei şi culturii şi istoriei filosofiei.

Sofiologul Pavel Florensky nu s-a raportat în Rusia Sovietică doar la ştiinţa materialelor electronice sau la protecţia valorilor culturale ale Mănăstirii Sfânta Treime-Sfântul Serghie. De asemenea, el a scris o utopie, Structura de stat anticipată în viitor, unde rolul de conducere este atribuit noii elite de partid. Deşi acest text a fost scris în închisoare, el nu este deloc o întâmplare, ci rezultatul unei serii reflecţii serioase. Este o asumpţie potrivit căreia în 1920 Florensky s-a asociat cu Leo Troţki: amândoi au împărtăşit un interes pentru proiectele şi experimentele sociale extravagante.

Un alt reprezentant al sofiologiei ruse, Alexei Losev, a fost o punte de legătură între Epoca de Argint şi epoca sovietică. El a devenit mentor pentru mulţi filosofi cu orientări idealiste ai anilor şaizeci, sau altfel spus pentru şaizecişti (Serghei Averincev, Vladimir Bibikhin, Viktor Bychkov, Arseni Guliga), care au avut o influenţă majoră asupra culturile filosofice a Rusiei în ultimele decenii.

Oricum, dincolo de aceste figuri iconice, au fost şi alţii mai puţin cunoscuţi, dar nu mai puţin remarcabili. De exemplu, Valerian Muravieiv – filosof sofiologist şi cosmist, care prima dată nu a acceptat Revoluţia din Octombrie, criticând foarte dur bolşevismul în cartea Din adâncuri (1918). Apoi şi-a reconsiderat atitudinea şi a început să abordeze sistemul socialist ca o încercare modernă de a introduce vechile aspiraţii teocratice în spiritul celei de-a Treia Rome.

De asemenea, Serghei Durilin, fostul secretar al Societăţii Religioase şi Filosofice în Memoria lui Vladimir Soloviov, gânditor sofiologist şi poet simbolist, a fost întru totul integrat în societatea sovietică. Urmând exemplul lui Serghei Bulgakov, el a devenit după Revoluţie preot, dar mai târziu a fost forţat să renunţe la preoţie – portretul realizat de Mihail Nesterov şi intitulat Gânduri grele (1962) ilustrează scena în care face această dificilă alegere. În loc de a sluji ca preot, Durylin a preferat să servească cultura rusă ca profesor sovietic. El a fost decorat şi de Ordinul Steagul Roşu al Muncii. În acelaşi timp nu ar trebui să uităm că a luat parte la evenimentele din 1905 de partea revoluţiei. Prin urmare, calea lui Durylin a fost una directă, simplă, aşa cum a fost cazul tuturor filosfilor religioşi ai Epocii de Argint.

Într-adevăr, aproape toţi liderii renaşterii filosofico-religioase ruse nu s-au întors la religie imediat, ci abia după ce au plătit tribut doctrinelor sociale şi filosofice seculare, în particular Marxismului (Nikolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Piotr Struve, Semyon Frank). Unii au încercat să îmbine gândirea creştină cu radicalismul religios (Valentin Sventsitsky, Vladimir Ern, Pavel Florensky – întemeietorii Luptei frăţiei creştine). Prin urmare, se poate argumenta că renaşterea religioasă este ceva înrudit cu programul bolşevic al acţiunii revoluţionare active. Sunt doar feluri diferite de socialism utopic, forme variate de reacţii ideologice la criza sociakă şi culturală care s-a manifestat la sfârşit de secol. Filosofia religiei din Rusia asemenea culturii Epocii de Argint în integralitatea sa şi-a exprimat manifestarea modernistă. Din acest punct de vedere nu există niciun obstacol fundamental între filosfia religioasă rusă şi marxismul rusesc.

Apropo, a existat o legătură directă între ele – aşa-numita construcţie divină, mai degrabă o mişcare ideologică influentă. Nu este surprinzător faptul că anumiţi reprezentanţi ai filosofiei religiei au susţinut Revoluţia Rusă cu entuziasm şi chiar au încercat să ia parte la acest experiment social. În acelaşi timp, filosofia marxismului sovietic a împletit principiile comunităţii, sobornost, paternalismul, cu ideologia şi dogma ortodoxă, mesianismul, utopianismul gândirii pre-revoluţionare ruse.

 

Vladimir Sidorin:

Dacă orin filosofia sovietică înţelegem doctrina marxistă oficială, atunci a fost inflexibil fixată de anumite dogme: conştiinţa a fost determinată de stări, cultura a fost sprastructură ideologică deasupra relaţiilor de producţie, singura metodă filosofică a fost dialectica simplificată de către marxism-leninism. Teoria lui Lenin a reflecţiei a fost predominantă în gnoseologie. Teoria lui Marx a stadiilor sociale şi economice a fost predominantă în filosofia istoriei… Dar au fost şi intelectuali care au încercat să gândească independent în ciuda acestei ideologii fixate inflexibil. Aceştia au fost, de exemplu, A. M. Deborin, care a încercat să dezvolte dialectica materialistă criticând mecanismul; cercetarea estetică a lui M. A. Lifschtz; opera lui E. V. Ilyenkov.

În ciuda premiselor marxiste, toţi aceştia au fost nevoiţi să îşi elaboreze opera sub o puternică influenţă ideologică. Mulţi gânditori au nevoiţi să îşi amâne publicarea lucrărilor, cum a fost cazul lui M. M. Bakhtin. Mulţi gânditori şi-au ales acele domenii de cercetare care le-au dat anumite posibilităţi de gândire relativ independentă. A cauzat apariţia unor puternice şcoli de cercetare istorică sau de idealism german, logică, filosofia ştiinţei şi altele. În acelaşi timp, A. F. Losev, una dintre cele mai proeminente figuri ale filosofiei religioase ruse, a trăit şi a creat în perioada sovietică. Prin urmare, filosofia sovietică este un fenomen istorico-filosofic foarte specific, eterogen şi complicat, pe care cercetătorii ruşi abia au început să îl investigheze.

 

 

 

Ksenia Voroyhikhina:

Cred că filosofia în Rusia Sovietică a devenit la un anumit nivel un fel de continuare a politicii cu alte mijloace. A fost o înţelegere comună potrivit căreia filosofia era menită să rezolve cele mai practice probleme de viaţă. Perioada aceasta ar putea fi numită panfilosofism.

Principalele propoziţii şi categorii ale materialismului dialectic au fost studiate şi analizate în detaliu. Marxismul a fost utilizat ca metodologie universală pentru implicaţiile teoretice şi practice în domeniile diferitelor ştiinţe. Dar a fost doar o perioadă. Istoria filosofiei sovietice a fost până la urmă omogenă.

O foarte puternică şcoală de istorie a filosfiei a fost organizată în conformitate cu filosofia sovietică. Unii dintre cei mai importanţi cursanţi ai acestei şcoli au fost Aleksei Losev, Valentin Asmus, Vasili Sokolov, Arseni Guliga, Tamara Dlugach, Gennady Mayorov, Piama Gaidenko, Anatoly Zotov, Erikh Soloviov, Nina Yulina, Irena Vdovina, Nelly Motroshilova, Aleksei Rutkveich, Mihail Gromov, etc. Probabil, studiile critice de filosofie occidentală burgheză, evidenţierea fiind îngustă şi unilaterală, a dat acestor autori ruşi posibilitatea de a scrie mai liber despre problemele care depăşeau sfera teoriei marxiste. A rezultat un anumit trend istorico-filosofic, după cât pot să presupun, care este destul de evident în filosofia rusă, chiar şi în zilele noastre.

 

  • Ce aţi putea spune despre filosofia contemporană rusaă? Dincolo de această întrebare generală, mi-ar plăcea să ştiu dacă se poate vorbi despre un anumit postmodernism filosofic rusesc, asemănător oarecum celui occidental.

 

Anatoly Chernyaev:

Deceniile postsovietice pot fi considerate perioada favorabilă asimilării continue a elementelor de gândire occidentală, după un secol de izolare. Asemenea momentelor când pozitivismul rusesc, personalismul rusesc, neokantianismul rusesc, fenomenologia rusă şi marxismul rusesc au ieşit la suprafaţă, anii 90 au cunoscut evoluţia postmodernismului, hermeneuticii, psihonanalizei, existenţialismului, antropologiei filosofice, studiilor de gen, etc (făcând abstracţie de domeniile de cercetare legitimate în era sovietică, precum filosofia ştiinţei sau structuralismul). O anumită muncă preliminară a fost realizată de către foşti specialişti ai criticii concepţiilor burgheze, dintre care unii şi-au asumat cu succes rolul reprezentanţilor exclusivi ai anumitor filosofi occidentali faimoşi în Rusia, dobândind la un moment dat statutul de guru al trendurilor filosofice în rândurile oamneilor tineri.

Postmodernismul şi hermeneutica au fost integrate în ştiinţele umane sovietice încă din anii 70 şi 80, având masca conceptualismului de la Moscova şi a proiectelor culturale şi filosofice dezvoltate de Mihail Bakhtin, Yuri Lotman, Vladimir Bibler, Mihail Petrov şi Merab Mamardaşvili.

O dată ce Iron Curtain a coborât, studiul surselor occidentale la scară mare a început. Asemenea oricărei alte mişcări nonconformiste (bazată pe filosofie şi asociată cu estetica avantgardistă), postmodernismul s-a dovedit a fi de un interes particular pentru generaţia mai tânără. Iar referitor la forma şi mesajul operelor acelor postmoderni ruşi care au reuşit să devină prea mari pentru filosofia prefaţelor, precum Vladimir Bibikhin, Valeryi Podoroga, Serghei Zenkin, Mihail Ryklin, Helen Petrovskaya şi Oleg Aronson, ar trebui să spunem că toţi aceştia sunt adesea caracterizaţi ca având o filosofie literară.

Chiar dacă postmodernismul a fost strict poziţionat ca filosofie avantgardistă, nu este suprnzător că ar trebui să înfloreacsă pe pământ rusesc. Înainte de toate, în ciuda caracterului inert al culturii ruse în general, elitele intelectuale ale oraşului capitală întotdeauna au fost cunoscuţi ca ţinând seama de înţelepciunea lumii occidentale. Apoi, gândirea rusă a fost întotdeauna asociată cu estetica. Deja în zilele Vechii Rusii formele artistice non-verbale reuşeau să transmită idei profunde şi substanţiale, şi acesta este un motiv pentru care Georgy Wagner, specialist în arhitectura rusă veche, şi-a intitulat lucrarea principală Arta de a gândi în piatră. Din moment ce filosofia scolastică profesionistă nu exista în acele zile, vechea literatură rusă este acum studiată cu succes ca sursă istorică şi filosofică. Chiar şi în epoca contemporană accentul pus pe aspectul literar a fost caracteristic filosofiei ruse. Într-adevăr, în cele mai multe cazuri linia dintre filosofii ruşi şi scriitori este mai degrabă neclară; operele lui Dostoievsky şi Tolstoi au devenit obiectul principal de reflecţie pentru filosofii ruşi ai secolului XX. În orice caz, chiar şi în termeni subiectivi, asemenea gânditori precum Alexander Herzen, Konstantin Leontiev şi Nikolai Berdiaev au dat voce pronunţărilor pe care mulţi filosofi postmoderni le-ar putea împărtşi – critica esteticii burgheze, mitologia socială şi degradarea culturală. Prin urmare, sămânţa postmodernismului a apărut pe teritoriul fertil rusesc.

În Rusia modernă acele gândire apropiate de postmodernism pot fi rezumate ca fiind contextuale. Contextualiştii, opuşi fiind celor care considerau ideile universale ca fiind valabile pentru întreaga umanitate, au nutrit ideea Rusiei exclusiviste şi a Rusiei şi Vestului ca lumi mutuale inpenetrabile. Dihotomia dintre universalism şi contextualism a fost tradiţională pentru filosofia rusă începând cu opoziţia dintre Slavofili şi Occidentalişti. Este remarcabil că uneltele filosofice menite să servească contextualiştilor sunt în cea mai mare parte de origine occidentală. Primii slavofili au fost influneţaţi de filosofia lui Schelling şi de romantismul german, întrucât faţadele ideologice exotice ale prezentului contextualism rus ascund că acelaşi postmodernism descris mai sus, a fost cuplat oricum cu doctrinele ezoterice marginale, pornind de la isihasmul bizantin şi ajungând la tradiţionalismul lui Guénon şi Evola. Însuşi numele doctrinelor, precum şi terminologia şi textele majorităţii contextualiştilor ruşi sunt deliberat adâncite în paradox, iar din acest punct de vedere ne-am putea referi la revoluţia conservatoare a lui Alexander Dughin, la arheoavantgardismul lui Feodor Girenok, la studiile culturale existenţiale ale lui Georgy Gachev, la antropologia sinergetică a lui Serghei Khoruzhi, la filosofia naţională a lui Vladimir Varava, etc. Contextualiştii încearcă să perzinte versiunea lor cu privire la filosofia autentic rusă, însă sfârşesc prin a crea construcţii ideologice artificiale, care sunt caracterizate de o lipsă de istoricitate. Paradoxal, contextualismul se dovedeşte a fi cel mai puţin rus şi cel mai puţin un vector ideologic filosofic în Rusia modernă.

Pe de altă parte, puterea continuă enormă a unor asemenea trenduri native în istoria gândirii ruse ca filosofie religioasă, cosmism şi euroasianism (toate acestea domină tezele filosofice şi publicaţiile atât în jurnalele ştiinţifice, cât şi în volumele anuale) nu produce altceva decât analize retrospective a tradiţiilor care deja s-au conturat în filosofie, fără a asigura astfel o continuitate creativă. Acest aspect ar trebui să fie evident după un sfert de secol de libertate filosofică.

Prin însăşi natura sa, filosofia este un fenomen internaţional, iar fiecare filosofie particulară are un stil propriu, Rusia nefiind o excepţie în acest sens. Dezvoltarea sa se sprijină pe un dialog constant cu orientări relevante ale gândirii occidentale, ca şi pe respectul continuităţii în interiorul tradiţiei ruse, sugerând teme de semnificaţie eternă pentru Rusia, menţinând în acest fel identitatea filosofiei ruse.

 

Ksenia Vorozhikhina:

Permiteţi-mi să spun câteva cuvinte despre Feodor Girenok, ale cărui lucrări sunt în cea mai mare parte bazate pe tradiţia filosofică rusă. Feodor Ivanovich defineşte filosofia sa la fel de avantgardistă, ca şi juxtapusă postmodernismului, chiar dacă la prima vedere sunt destule similitudini între cele două. Postmodernismul, după cum ne arată Girenok, abandonează spaţiul interior şi empatizează cu suprafaţa. Sunt alese comunicarea şi interacţiunea, în timp ce eroul arheoavantgardismului este un visător independent, care se găseşte pe sine însuşi într-un spaţiu al liniştii, solitudinii şi absurdităţii. Filosofia lui Girenok este vizată de nonobiectivare şi implică practici de gândire de subiectivantă care îl elimină pe Celălalt, de vreme ce acest Celălalt constituie întotdeauna o cauză externă. Filosofia arheoavangardistă insistă pe autoinducere, dar şi pe învăluirea sa. Neglijează dialogul. Filosofia arheoavangardismului se exprimă pe de o parte poetic, iar pe de altă parte luptând pentru minimalismul rus, respingând în acelaşi timp limbajul esenţialist.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Interviu şi prezentare realizate de Tudor Petcu

 

 

 

Leave a Reply

Be the First to Comment!

Notify of