Dimitrie CANTEMIR – Un spirit peste timp

Editorial publicat de cercet. șt. II dr. Gheorghe VĂDUVA în REVISTA "UNIVERS STRATEGIC", REVISTĂ UNIVERSITARĂ ROMÂNĂ DE STUDII DE SECURITATE, CU APARIŢIE TRIMESTRIALĂ, anul 1, nr. 3, septembrie 2010, ISSN 2067 – 7464, EDITOR: UNIVERSITATEA CREȘTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR", INSTITUTUL DE STUDII DE SECURITATE

Dimitrie Cantemir

 

Dimitrie Cantemir este primul mare cărturar de formaţie enciclopedică de pe teritoriul ţării noastre. El a fost, deopotrivă, filosof, umanist, artist şi, bineînţeles, un mare scriitor. S-a format, în principal, la Constantinopol care, în vremea aceea, era un spaţiu de confluenţă culturală dintre Vest si Est, dintre cultura creştină şi cea musulmană, mai ales sub influenţa unei spiritualităţi foarte generoase care izvora, între altele, şi din confictul neoaristotelismului şi partidei tradiţionaliste ce înclina spre catolicism. Constantinopolul era o poartă deschisă spre toate orizonturile, dar mai ales spre orizonturile noi, iluministe care veneau dinspre Renaştere. Cartea Sacrosanctae scientae indepingibilis imago, care trebuia să fie prima parte a unui sistem filosofic cantemirist, este o ilustrare a unei gândiri generoase, care răscolea, prin textele vremii, timpul reflecţiei filosofice, undeva la confluenţa dintre efectele aristotelismului şi neoaristotelismului şi cele ale Renaşterii.

Sacro-sanctae Scientiae Indepingibilis Imago facsimil

Sacro-sanctae Scientiae Indepingibilis Imago facsimil


    Importanţa filosofică a operelor lui Cantemir nu se află numai în scrierile filosofice, ci în ansamblul operei marelui cărturar. Aparent, între Sacrosanctae si Istoria ieroglifică există o serie întreagă de contraste, dar prima este o operă filosofică, iar cea de a doua o frumoasă operă literară. Destinele omului depind, în viziunea marelui om de carte, nu numai de providenţă, ci şi de şansă, de împrejurări şi de iscusinţa celui care îşi înfruntă soarta. Se regăsesc, în scrierile sale, virtuţile omului, create, ca morala şi datoria etică, încă în filosofia antică, cu predominanţă în cea greacă, la Protagoras, potrivit cărora "Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce există pentru că există, şi a celor ce nu există, pentru că nu există”.
    Cantemir a fost însetat de cunoaştere. Dar el nu este un simplu devorator de literatură, de documente istorice şi de informaţie. El este efectiv un căutător, un creator, un om cu o sete "faustică de cunoaştere” (Istoria filosofiei româneşti, vol. I, Editura Acadmiei RSR, 1972, p. 61) care depăşeşte cu mult graniţele culturii medievale şi chiar pe cele ale vremii sale. Cantemir nu este un avangardist al epocii de final al Evului Mediu, ci un constructor conştiincios, curajos şi migălos al unui timp universal, un gânditor profund şi expansiv care trece cu mult peste marginile timpului său. El este un cărturar care foloseşte "nemărginitul ochean a toata ştiinţa", pentru a cunoaşte şi înţelege lumea şi orizonturile ei, într-o epocă de mari framântări, de conflicte şi războaie, dar şi de uriaşe deschideri spre cunoaştere.
    Prima sa operă este Divanul, sau gâlceava înţeleptului cu lumea, sau giudeţul sufetului cu trupul. A apărut în 1698, la Iaşi, în româneşte şi în greceşte. Este tema disputei dintre suflet şi trup, tradiţională în literatura medievală, care se regăseşte şi în Dioptra lui Filip Solitarul. Dialogul dintre Înţelept şi Lume (Înţeleptul fiind Sufetul şi Lumea fiind Trupul), unde se confruntă ascetismul specific credinţei, inclusiv Ortodoxismului, şi concepţia hedonistă, laică, are o deschidere socratică, prin universalitate, realism şi nemărginire.
    Gândirea lui Cantemir se formează şi se dezvoltă într-un climat înfloritor, renascentist, viguros, dar din care nu lipsesc intrigile, lupta pentru putere, mituirea Porţii etc. Cunoaşterea trecea, la marile spirite ale vremii, pe prim plan. Tot ce se sedimentase în Evul Mediu, într-un fel de feude sau de celule ale redescoperirii şi cunoaşterii luminilor şi învăţăturilor de demult, primea un nou impuls, un nou gir. Venise vremea reînforirii. Vechile repere ale Evului Mediu – acele feude aproape autarhice –, unde, totuşi, erau traduşi, citiţi şi comentaţi marii filosofi ai Antichităţii şi în care s-au format o mulţime de alţi gânditori, deopotrivă, speculativi şi pragmatici, cu preocupări ştiinţifce foarte concrete, mai ales în domeniul medicinii, al fizicii, matematicii, astronomiei, între care se situează şi Avicena şi Averoes, se îmbină cu efectele explozive ale Renaşterii. Cu alte cuvinte, Renaşterea reunifică aceste monade medievale ale cunoaşterii, le scoate din limitele eonului dogmatic, cum ar fi spus Blaga, le deschide spre univers, le supune dezbaterii şi reiluminării prin dialog, cercetare şi creaţie.
    Formulele prin care Cantemir îşi dezvoltă ideile sale de sinteză curajoasă între două lumi, la conexiunea de idei, mentalităţi şi civilizaţii, sunt diversificate şi, în general, constructive, creative. Cantemir nu este un scrib, nu este un grămătic, ci este un spirit iluminist, universal. El are capacitatea de a vedea dincolo de ceea ce se vede, de a înţelege dincolo de ce pare de neînţeles, de a cunoaşte şi înţelege Timpul, Mişcarea, Sinteza, Esenţa. Metodologia lui, chiar şi atunci când foloseşte forma dialogului înţeleptului cu lumea, este euristică. Mişcarea evoluează către sinteză, către înţelegere, reconciliere, convieţuire. Înţeleptul atacă, acuză, iar Lumea se apără. Partea a treia a acestei lucrări este o reconciliere între Înţelept şi Lume, adică o sinteză, în care autorul foloseşte o mulţime de citate mai ales din Seneca şi Epictet. Această parte este, de fapt, o traducere a lucrării cărturarului unitarian polonez Andrei Wissowatius, Stimuli virtutum, fraena peccatorum, tipărită la Amsterdam în 1682.
    Cantemir are capacitatea şi harul de a dura sinteze, de a conexa valorile într-un suport generat tocmai de zona de falie şi, în acelaşi timp, de confluenţă strategică între culturi şi civilizaţii în care s-a format ca intelectual şi în care trăit anii săi cei mai setoşi de cunoaştere. Ecourile Bizanţului trebuie să fi fost foarte puternice şi foarte rezonante, pentru tânărul Cantemir, format şi educat la Constantinopol, în timp ce presiunile Renaşterii erau, de fapt, expansiuni, deschideri spre un nou univers ştiinţifc şi cultural, în care celulele păstrătoare şi generatoare de cultură ale Evului Mediu au găsit condiţii de comunicare şi înforire. Cantemir, situându-se pe valul acestei conexiuni, explorează totul, notează, priveşte critic, dar predominant constructiv, lumea. Dar nu oricum, ci cu sufletul la patria sa, cu gândul la neamul său pe care îl slujeşte inteligent şi tenace. Viziunea sa nu este însă dogmatică, uniformă, rectilinie, ci nuanţată, realistă, comunicativă, de deschidere, de dialog şi nu cramponată în sloganuri, cum erau obiceiurile vremii.
    Cantemir explorează lumea şi civilizaţiile, de la Vest la Est şi de la Est la Vest, într-o continuă şi neliniştită dialectică. Extrage masiv date, informaţii şi învăţături din opera filosofiului flamand Jan Baptist Van Helmont (1577-1644), renascentist, care a făcut descoperiri interesante în domeniul chimiei şi medicinii. Scrie un studiu foarte voluminos despre această operă, intitulat Fizica universală şi filosofia conformă cu credinţa creştină şi necesară acesteia a lui J. B. Van Helmont, care-i oferă o alternativă, mai exact, o completare la neoaristotelismul ce domina şcolile vremii şi în care se formase şi el. Aceste extrase din Helmont pregăteau cea mai dezvoltată lucrare filosofică a lui Cantemir, Sacrosanctae scientae indepingibilis imago (Icoana de nezugrăvit a ştiinţei sacrosancte), scrisă în 1700. Era o încercare foarte curajoasă, pentru că, de secole, nimeni din lumea ortodoxă, până la el, nu realizase acest lucru.
    Metoda scolastică, descriptivă, combinativă şi riguroasă din Sacrosanctae este completată cu discursul liber şi variat din Istoria ieroglifcă, unde plaja de exprimare şi de construcţie literară şi filosofică este mult mai largă şi mai consistentă. Aici se găsesc de toate: logică, filozofie, literatură, artă, argumente filosofice, logice şi lingvistice.
    Istoria ieroglifcă este o creaţie, este o ieşire din modele. Prin această lucrare şi în această lucrare, Cantemir îşi pune în valoare erudiţia, viziunea, ideile, capacitatea de a construi, de a genera spiritualitate, artă şi cunoaştere. Dar, înainte de toate, marele cărturar este truditor pe tărâmul gândului, este un mare gânditor. Iar cu gândirea se ocupă filosofia. Ca orice gânditor din vremea sa, şi el a dorit să realizeze un sistem filosofic. Sistemul filosofic al lui Cantemir trebuia să fie alcătuit din trei componente: teologo-fizica, teologo-metafizica şi teologo-etica (Istoria filosofiei româneşti, vol. 1, Editura Academiei, 1972, Bucureşti, p. 63). Dacă ar fi reuşit să realizeze toate aceste trei părţi, am fi avut, poate, un sistem închegat, coerent, care l-ar fi propulsat pe marele cărturar român în lumea iluştrilor filosofi din primele generaţii de la finele Evului Mediu şi desăvârşirea Renaşterii, într-o foarte sensibilă zonă a gândirii filosofice, aşa cum trebuie să fi fost cea de falii şi confluenţe dintre civilizaţiile care au urmat Bizanțului. Dar Cantemir nu a fost un simplu flosof, nici un simplu scriitor, nici un simplu diplomat sau un politician cu orizonturi foarte largi, benefce pentru geografia acelor vremuri. A fost toate acestea la un loc şi încă ceva, foarte important. Mai mult, el, depăşind intrigile vremii (de care nici el n-a scăpat), a fost şi a rămas toată viaţa un spirit umanist, universal, un spirit peste timp, un spirit neliniştit, căutător în toate şi descoperitor în toate, de la arhitecturi care anticipau construcţii geopolitice eurasiatice, la crearea unor suporturi pentru renaşterea neamului său, aflat, atunci, ca şi acum, între coloşi ce se confruntă pentru a rezolva în curtea altora diferendul dintre ei, care creează, între ei, zone de siguranţă strategică, adică zone-tampon, condamnate la nelinişte şi luptă continuă pentru supravieţuire.
    Sacrosanctae cuprinde şase cărţi care realizează o construcţie unitară şi coerentă. Prima dintre ele se intitulează Prezentarea ştiinţei sacre. Ea este, de fapt, o introducere în cadrul alegoric în care va fi scrisă întreaga lucrare. Autorul intră în dialog cu un bătrân, care nu poate fi altceva decât "ştiinţa sacră". Acest bătrân îi arată autorului, într-o oglindă pe care o are pe piept, istoria creaţiei. În acele vremuri, precum în întreaga Antichitate, bătrânii erau simbolul înţelepciunii. Dealtfel, întreaga operă este un dialog între autor şi acest bătrân care întruchipează sacralitatea ştiinţei, depozitarul cunoaşterii, al înţelepciunii acumulată în timp.
    Cărţile următoare, a doua şi a treia, continuă acest dialog. Cartea a doua se intitulează Creaţiunea sacră a universului, iar cea de a treia, Progresul creaţiunii adică Operaţiunea naturală. Aceste cărţi conţin, de fapt, fizica lui Cantemir, un fel de comentarii la cele şase zile ale creaţiunii, după modelul vechilor "Hexaemeronuri" patristice. Aici, Cantemir se foloseşte de scrierile lui Van Helmont, de însemnările sale despre această operă şi comentează foarte liber textul biblic. De fapt, foloseşte acest text biblic mai mult ca suport sau doar ca punct de plecare, pentru a-şi expune propriile idei în legătură cu procesul creaţiei, atât în dimensiunea cosmogonică, după obiceiurile vremii, cât şi în ceea ce priveşte condiţia omului şi a mediului său natural de după păcat. El are în vedere cam tot ce ţine de această relaţie om-natură, de mediul în care omul trăieşte, pământul, marea, fenomenele meteorologice şi toate celelalte.
    Cartea a patra se intitulează Despre timp sau eternitate şi depăşeşte cadrul aristotelic al discuţiilor despre definiţia naturii, loc, mişcare etc. Ea abordează o problematică complexă, de orientare ontologică, cea a duratei, cea a timpului universal, a eternităţii, a raporturilor şi determinărilor. Desigur, încă nu putem vorbi aici de o teorie a existenţei, aşa cum o ştim noi astăzi, dar, pentru acele timpuri, cele scrise de Cantemir reprezentau chestiuni de pionierat şi chiar un cadru schiţat cu talent pentru o teorie incipientă a existenţei şi a cunoaşterii.
    Cartea a cincea, Despre viaţă, sau cvadrupla formă a lucrurilor, se referă la cele patru forme ale lucrurilor şi la raporturile dintre forma universală, care se prezintă ca formă eternă de existenţă, Dumnezeu, şi formele de existenţă particulare, idee pe care o vom găsi mai târziu la mai toţi marii filosofi care s-au ocupat de teoria existenţei şi de teoria cunoaşterii.
    Cartea a şasea, Îmbrăcămintea ştiinţei sacre în care se explică conservarea lucrurilor şi operaţiunea sufetului liber, tratează unele chestiuni care ţin de fzica aristotelică, cum ar fi, de exemplu, hazardul (casus) sau norocul (fortuna), dar şi de cunoaştere a unor raporturi mult mai profunde. Aici, Cantemir se referă, mai ales, la raportul dintre natură şi providenţă, dintre providenţă şi liberul arbitru, ceea ar fi trebuit să constituie un suport ontologic pentru celelalte două părţi: teologo-metafizica şi teologo-etica.
    Sacrosanctae nu este izolată de alte scrieri ale marelui cărturar, ci face corp comun cu acestea. Ideile lui cu privire la spaţiu, timp, lume, mişcare, calităţi şi defecte ale oamenilor, legitate şi subiectivitate, determinare obiectivă şi subiectivă, devenire etc. se regăsesc şi în Divanul, şi în Descriptio Moldavie, şi Istoria ieroglifcă şi în alte scrieri. Toate scrierile lui Cantemir formează un tot, sunt complementare, au o logică specială şi o coerenţă aparte, de tip enciclopedic.
    Dimitrie Cantemir nu este pur şi simplu omul timpului său, ci omul duratei. Dar, la timpul său, el a creat, printr-un efort extraordinar şi printr-o mare capacitate de a înţelege lumea, un suport al unei spiritualităţi fără graniţe, al unei spiritualităţi universale. Aproape că nu există niciuna dintre temele timpului său şi dintre temele care proiectau înţelepciunea devenirii care să nu-şi fi găsit un colţişor de expresie în paginile scrise de marele cărturar. Pentru că, el a cunoscut, ca nimeni altul, civilizaţiile acelor timpuri de pe continentul european şi de la confluenţa cu continentul asiatic, a trăit în fecare dintre aceste civilizaţii, dar şi la confluenţa lor, şi acest lucru i-a dat posibilitatea să întrevadă orizonturile viitoare şi spaţiile de conexiune durabilă.
    Din acest motiv şi din multe altele, Dimitrie Cantemir este un spirit universal, este un cărturar care vine din trecut şi se duce în viitor. L-am întâlnit, spre exemplu, în muzeul unei divizii de blindate ruseşti – Cantemirovka –, dar şi în biblioteci americane, iar muzica scrisă de el pare să atragă şi azi muzicologi importanţi, întrucât are ceva special, ceva ce nu a fost foarte bine cunoscut şi înţeles, ceva care comunică şi generează altfel, într-o altă confguraţie, într-o altă fizionomie.
    Întreaga operă a lui Dimitrie Cantemir generează spiritualitate şi cerinţă de cunoaştere şi de înţelegere a spaţiilor de conexiune. Pentru că el a trăit acolo, în spaţiile şi orizonturile marilor conexiuni care generau încă de pe atunci europenismul de mai târziu, pus în anumite tipare de pacea de la Westfalia şi regenerat prin noua spiritualitate de coerenţă, consistenţă şi integralitate europeană.
    Din păcate, niciunul din manuscrisele originale ale marelui cărturar nu a ajuns în biblioteci sau arhive româneşti (D. Cantemir, Opere complete, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1974, p. 3).
    Dante spunea că scrierile pot fi înţelese în patru sensuri: literal, adică în sensul strict al cuvintelor, alegoric, adică precum un adevăr învăluit într-o minciună frumoasă, şi în sens moral şi anagogic, adică mai presus de sens, în suprasens, în semantica internă a creaţiei, adică profund şi lămuritor. Scrierile lui Cantemir au, după trei secole, un ecou reverberant şi actual. Ceva din creaţiile sale, inclusiv pentru cei care nu le-au citit, ci doar le-au resimţit, adică spiritul lor, se transmite în fecare dintre noi, ca o conştiinţă a confluenţei intercivilizaţionale, în care valorile sunt mai tari ca timpul şi mai vaste ca nemărginirea.