• Dacă sunteți de acord, as dori să începem dialogul de față prin a ne raporta la studiul dvs. deosebit de amplu, „Istoria Transilvaniei”, care aduce toate lămuririle necesare cu privire la adevărata identitate a acestui spațiu pe care istoria l-a supus atâtor încercări. V-as ruga să îmi spuneți care a fost principala cauza ce v-a determinat să elaborați un asemenea studiu și care ar fi unicitatea acestuia din urmă în peisajul cercetării istorice românești.

 

„Istoria Transilvaniei” despre care vorbiți este, de fapt, o lucrare de sinteză, o monografie istorică de peste 400 de pagini (cu ilustrații, indice, bibliografie etc.), scrisă de mine și de prof. Ioan Bolovan, pentru publicul larg intelectual (adică pentru amatorii de istorie fără pregătire istorică de specialitate). Lucrarea nu răstoarnă munții și nu aduce noutăți nemaiauzite, dar plasează în cadrul general cunoscut rezultatele cercetărilor din ultimele decenii. Istoria este o știință dinamică și se înnoiește mereu, ca orice domeniu al cunoașterii omenești. Lucrarea izvorăște dintr-o experiență inedită: de pe la sfârșitul anilor ’90 ai secolului trecut și până prin 2010, am coordonat – alături de istoricul german/sas Thomas Nägler și cu cel maghiar/secui Magyari András – o mare lucrare de istoria Transilvaniei, în trei volume (circa 1600 de pagini), apărută în tiraj mic, dar în mai multe ediții, inclusiv una în limba engleză. Până acum, s-au scris în general istorii etnice ale Transilvaniei, adică maghiarii pe a lor, germanii pe a lor și românii pe a lor, cu viziunile proprii și, în general, cu diminuarea sau eludarea rolului celorlalte popoare/comunități/naționalități. În această mare istorie despre care vă spun, pentru prima oară, românii, ungurii, sașii, șvabii, evreii și alții contribuie împreună la lămurirea trecutului transilvan, fără să unească, firește, ceea ce istoria a despărțit, dar cu punerea la un loc a punctelor de vedere diferite și chiar cu atenuarea discrepanțelor naționaliste. Vă puteți imagina că o asemenea istorie masivă nu era pentru publicul larg! Cine mai citește azi mii de pagini de istorie, în limbajul de specialitate, cu numeroase date și fapte, cu noțiuni și expresii cunoscute doar de oamenii de meserie? De aceea, am îndrăznit, în lumina acestei experiențe, să rezumăm acel imens efort pentru publicul larg iubitor de cultură. Firește, nu știu dacă am putut releva „adevărata identitate a acestui spațiu” (adevărul absolut este apanajul lui Dumnezeu!), dar vă asigur că am încercat. Am încercat să nu lăsăm nimic important afară, să nu-i privilegiem pe unii ca să-i discriminăm pe alții, să nu ne prezentăm pe noi românii ca imaculați și pe ceilalți ca vinovați, să nu vorbim de culturi și de popoare superioare și inferioare, de popoare cu istorie și fără istorie, cum era moral și normal (pentru anumite mentalități) odinioară. Nici nu am încercat să aplicăm valori, idei și idealuri de azi pentru trecut, fiindcă dacă am fi făcut așa aproape tot ceea ce era trecut ar fi fost înapoiat, nepotrivit, rău etc. Este clar că nu am reușit decât parțial, deoarece niciun lucru omenesc nu este deplin finit și perfect. Iar istoria se scrie și se rescrie mereu, sub ochii noștri, pe măsura apariției de noi izvoare (nu există istorie fără surse, fără mărturii), a schimbării concepțiilor, a noilor sensibilități. Fiecare generație vrea istoria sa și lucrul este natural, cu o condiție: istoricul trebuie să urmărească reconstituirea vieții trecute după criteriul adevărului (așa relativ, cum este adevărul omenește posibil). Nu este atât de important că nu reușește pe deplin, important este să dorească asta și să se străduiască să facă asta. Nu este întotdeauna fundamental să ajungem la fapte mari, ci să vrem să le facem cu cinste și onoare, cu onestitate și profesionalism. Prin urmare, această „Istorie a Transilvaniei” nu este unică, dar este actuală și necesară. Oamenii care nu cunosc viața înaintașilor lor, lumea de odinioară a locului lor de baștină nu cunosc realitatea, sunt săraci și predispuși la erori, se îndepărtează de condiția umană.

  • Având în vedere faptul că în prima întrebare am făcut referire la „Istoria Transilvaniei”, acum v-as ruga să prezentați în linii mari celor ce încă nu au apucat să parcurgă studiul dvs. și necunoscătorilor în general, care ar fi documentele relevante pe care le-ați descoperit în cercetarea dvs. și care aduc în evidență că adevărata identitate a Transilvaniei a fost întotdeauna românească.

Sper să nu vă dezamăgesc prea tare, dar niciun teritoriu de pe lumea asta nu a avut mereu, în istorie, aceeași identitate etnică. Etniile s-au schimbat mereu, ca și indivizii. Chiar numele de Transilvania nu este prea vechi, cum cred unii, adică nu provine din Antichitate, deși este format din două cuvinte latine. Termenul de Transilvania (=„Dincolo de pădure” sau „Peste pădure”) din jurul anilor 1000 d. Hr., când cetele și apoi oștile ungare au fost obligate să aștepte o vreme la apus de marea pădure care separa Crișana și Sătmarul (vechea țară a ducelui/voievodului Menumorout) de nordul regiunii intracarpatice, unde ducele/voievodul român Gelou domnea peste români și slavi. Așteptarea aceasta de dinainte de cucerire a făcut ca țara să se cheme „de dincolo de pădure”.

Toate urmele arheologice, epigrafice, numismatice, documentare, narative etc., din ultimele două milenii și jumătate, arată că Transilvania a fost locuită în principal de ramura nordică a tracilor, daco-geții, dar și de sciți, celți și alții. Apoi au venit romanii cuceritori și din sinteza daco-romană a rezultat poporul român, care, spre finalul etnogenezei, i-a asimilat pe slavi. Dacia Romană și-a avut centrele sale cele mai importante în Transilvania, Oltenia și Banat, iar stăpânirea romană la nord de Dunăre a durat circa 170-180 de ani, preț de vreo șase generații. După retragerea autorităților romane și a unei părți a populației la sud de Dunăre (circa 271-274 d. Hr.), peste populația locală pe cale de a deveni românească și apoi românească au trecut neamurile migratoare („barbare”): goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii etc. Transilvania s-a chemat, prin urmare, o vreme Dacia (liberă) apoi Dacia Romană, apoi Gotia, Hunia, Gepidia etc., după numele stăpânitorilor vremelnici. Românii sunt pomeniți pe teritoriul Transilvaniei din momentul desăvârșirii lor ca popor, adică din secolele VIII-IX-X. Mulți vorbesc de „tăcerea izvoarelor”, în sensul că nu sunt menționați românii în „mileniul întunecat”, uitând că nu se poate consemna ceva ce nu există! Românii apar în istorie (sub numele dat lor de străini, acela de vlahi, cu multe variante) odată cu italienii, francezii, spaniolii, portughezii, catalanii etc., adică odată cu celelalte popoare romanice. Între secolele al XI-lea și al XIII-lea (circa 1000-1200), Transilvania, locuită de români, slavi, pecenegi și alții, a fost cucerită de Regatul Ungariei, care, în afara maghiarilor, i-a mai colonizat aici pe sași și pe secui (asta în secolele XII-XIII). Țara a rămas un voievodat în cadrul Regatului Ungar, până la dispariția acestuia, în 1541). Personal, am cercetat câteva mii de documente latinești (unele inedite sau necunoscute în istoriografia românească) din care reiese că în Transilvania, până pe la 1350-1400, erau patru comunități (numite „stări”) recunoscute, care participau la conducerea voievodatului: nobilii, sașii, secuii și românii. Prin urmare , românii nu au fost discriminați de la început (era nevoie de ei; erau cei mai mulți și produceau cel mai mult; erau oamenii locului; cunoșteau fiecare vale si fiecare deal!), iar atunci când au început să fie, „căderea” lor de la putere nu s-a făcut din motive etnice, ci confesionale. Românii erau ortodocși, adică „schismatici”, iar Regatul Ungar avea în acele secole medievale „misiunea apostolică” de a lupta contra „păgânilor, ereticilor și schismaticilor”. Ceea ce este destul de clar pentru cei vor să vadă este că, din punct de vedere demografic, majoritatea locuitorilor Transilvaniei au fost românii, iar de când sunt recensăminte moderne (cam de la 1700 încoace), știm că această majoritate a românilor este absolută (mai exact de circa două treimi din toată populația).

  • Deși întrebarea pe care doresc sa v-o adresez acum este destul de sensibilă, m-ar interesa totuși să înțeleg care a fost rolul pe care minoritatea sau comunitatea maghiară l-a avut în Transilvania de-a lungul istoriei. Cu alte cuvinte, cum ar trebui înțeleasă prezența maghiară pe teritoriul Transilvaniei? Pe de alta parte, se poate spune că o asemenea prezență a adus o contribuție pozitivă spațiului transilvănean măcar o dată în istorie?

Maghiarii (aceștia, ca și românii sau grecii sau mulți alții, au două nume, unul intern – maghiari – și altul extern – unguri; secuii, până în secolul al XIX-lea, au fost altceva, au fost o „națiune” separată) au venit în Câmpia Panonică în anul 896 sau 895-896 d. Hr., când regiunile transilvane (adică Transilvania propriu-zisă, cu Banatul, Crișana, Maramureșul etc.) aveau o întreagă istorie în urma lor și când poporul român, oriunde s-ar fi aflat el (atrag atenția că majoritatea istoricilor unguri susțin că românii s-au format numai la sud de Dunăre!), exista deja pe deplin constituit. Ca să se constituie ca stat creștin, cele șapte triburi maghiare (după tradiție) au avut nevoie de mai bine de un secol, fiindcă abia în anul 1000, ducele lor Vajk s-a botezat în rit latin cu numele de Ștefan. Firește, primele raiduri de pradă (nu de cucerire) spre est, inclusiv spre Transilvania, le-au făcut mai repede, probabil după anii 900, când s-au lovit de români și de slavi. După cucerirea Transilvaniei – făcută cu greu, dinspre vest spre est, cu direcții de înaintare pe Someș și pe Mureș – regele și-a trimit în noile teritorii comiții lui, care au ocupat vechile cetăți de pământ sau ruinele castrelor romane de la mai vechii locuitori. Ungurii erau și atunci minoritari ca număr, dar deveniseră stăpâni, iar exponentul acestei stăpâniri au fost oamenii (anturajul) regelui, ulterior înnobilați. Oamenii de rând unguri, veniți odată cu stăpânirea (și după impunerea stăpânirii), erau la fel ca ceilalți. Ungurii au adus în Transilvania o organizare a lor (cu rădăcini vechi gentilice), peste care s-a suprapus modelul occidental german și apoi franco-napolitan: comitatele (ca unități administrative), nobilimea, șerbii, biserica catolică etc. Realitățile găsite erau de altă factură, românească, cu rădăcini romano-bizantine și cu puternica influență bizantino-slavă: țări românești locale, cnezate, voievodate (rebotezate districte), juzi/cnezi, duci/voievozi, biserica răsăriteană etc. Aceste două moduri de viață și de organizare nu s-au potrivit și au intrat în coliziune. Începând cu anii 1350-1400, ungurii și-au arogat în Transilvania mai serios decât anterior rolul de stăpâni, iar românii au ajuns să fie considerați în bloc supuși. Prin urmare, de-a lungul timpului, ungurii și-au format o mentalitate de șefi, de dominatori, de stăpâni, de domni, iar românii una de șerbi, de supuși, de slugi. Dar, ca orice popor sau parte de popor, ungurii din Transilvania au îndeplinit un rol istoric, au construit o civilizație, au clădit case, au lucrat pământul, au creat cultură, literatură, artă etc. Este drept că, uneori, unii maghiari își asumă roluri pe care nu le-au avut, ca de exemplu civilizația urbană de tip occidental, adusă în Transilvania de sași/germani. Orașele înconjurate cu ziduri groase de piatră nu au fost inventate nici de unguri și nici de români, ci de lumea occidentală romană și post-romană și aduse (readuse) la noi de germanici (sași, teutoni). În cultura și civilizația maghiară din Transilvania există orgoliul atribuirii de roluri care nu vin din interiorul ei: de exemplu, Biserica Sf. Mihail din Cluj este opera sașilor care populau atunci (sec. XIV) orașul Cluj; statuia Sf. Gheorghe ucigând balaurul (1373, aflată la Praga) este opera artiștilor germani clujeni Martin și Gheorghe, fiii lui Nicolaus; Iancu de Hunedoara, cel mai mare luptător al Regatului Ungar, este de origine românească; Nicolaus Olahus, cel mai mare umanist al Regatului Ungar, este tot de origine românească; Gaspar Heltai, primul mare tipograf în ungurește la Cluj, era sas din Cisnădie; reformatorul Francisc David – părintele bisericii unitariene maghiare – era sas din Cluj etc. Firește, veți putea spune că pe atunci etnia nu avea prea mare importanță, deși avea una semnificativă. Dar dacă etnia nu avea importanță în general, atunci de ce cea maghiară este mereu subliniată, chiar și atunci când e inventată? Dincolo de aceste aspecte însă, maghiarii, alături de români, de sași, de secui (aceștia s-au contopit cu națiunea maghiară abia din secolul al XIX-lea încoace) și de alții, au avut un rol important în făurirea lumii transilvane. Transilvania – spun mereu asta – este a tuturor locuitorilor săi, dar – iarăși subliniez pentru cei care uită – ca parte integrantă a României! Așa este datul sorții, câtă vreme românii reprezintă mai mult de trei sferturi din populația Transilvaniei, iar maghiarii peste  17-18%.

  • După cum am încercat să menționez și eu la rândul meu, este evident faptul ca identitatea Transilvaniei a fost întotdeauna românească, iar dovezi în acest sens există fără nicio îndoială. Acum însă, v-aș întreba cum ați caracteriza dvs. din punct de vedere istoric specificitatea culturala și spirituală a Transilvaniei față de celelalte regiuni românești?

Din punct de vedere istoric, repet, identitatea Transilvaniei a fost multietnică și multiconfesională. Dar, odată cu formarea statelor naționale moderne, când s-a pus problema apartenenței anumitor provincii istorice la aceste state naționale, Transilvania, cu circa două treimi români, cam 20% maghiari (și secui) și cam 10% germani (sași și șvabi), conform principiilor democratice și dreptului internațional, urma să devină parte a României. Această majoritate zdrobitoare românească înseamnă și faptul că lumea românească și-a pus amprenta sa puternică asupra întregii vieți interne a provinciei. Îmi amintesc de o replică a pastorului sas (luteran) Stephan Ludwig Roth care, atunci când se discuta aprins în Dietă să se înlocuiască latina, ca limbă oficială a Transilvaniei, cu maghiara sau cu germana (iar deputații unguri și sași nu cădeau de acord), prin 1842, s-a ridicat și a spus: „A declara o limbă drept oficială a țării nu e nevoie, căci noi avem deja o limbă a țării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba română. Oricât ne-am suci și ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Asta este realitatea”. În susținerea tezei sale, preotul a folosit argumente simple, luate din viața de zi cu zi: „De îndată ce se întâlnesc doi cetățeni de naționalități diferite și nici unul nu cunoaște limba celuilalt, limba română le servește drept traducător”[1]. Aproape toată lumea rurală a Transilvaniei era românească, asta și pe Pământul Regesc (dăruit sașilor) și printre secui.

Natural, datorită acestui specific al Transilvaniei – singura dintre cele trei Țări Române care nu a avut niciodată guvernare politică românească și nici elită social-economică românească aflată la putere – după Marea Unire s-au văzut clar și deosebirile față de Țara Românească și Moldova. Chiar și între acestea două din urmă sunt deosebiri, deși au avut o istorie foarte asemănătoare, dacă nu una aproape identică. Românii ardeleni au fost influențați mai devreme de cultura apuseană, ai cărei purtători erau chiar conlocuitorii lor, adică sașii, ungurii, șvabii, plus cei veniți direct din Occident (călătorii, negustorii, militarii, umaniștii, intelectualii). O parte din elita românească medievală s-a catolicizat, dar a rămas multă vreme românească sau a rămas de tot românească, la nivelul satelor. Românii ardeleni, la 1697-1701, s-au unit cu Biserica Romei, adică au devenit greco-catolici, recunoscând autoritatea supremă în biserică a papei, cu păstrarea ritului bizantin. Vreme de 60 de ani, acești români nici nu au avut altă ierarhie bisericească decât pe aceea greco-catolică. Abia în 1761, s-a reînființat o episcopie ortodoxă românească, cu sediul la Rășinari, lângă Sibiu. Deși toți românii, inclusiv ardelenii, au avut în Evul Mediu drept limbă de cult, de cancelarie și de cultură slavona și au uzat alfabetul chirilic, primii care au trecut la limba română și la alfabetul latin au fost românii din Transilvania. Chiar și graiurile românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș sunt diferite de cele muntene, oltene, moldovene etc., păstrând, de exemplu, rotacismul și mai multe cuvinte de origine latină. Și aș mai putea continua mult cu deosebirile, dar nu este nevoie, fiindcă mult mai mari sunt asemănările care asigură unitatea românească. În cei 100 de ani de trai politic împreună, între granițele României, deosebirile – inclusiv cele de mentalitate – s-au atenuat mult și, în multe privințe, au dispărut. Cine pedalează pe panta deosebirilor este ori ignorant, ori are scopuri ascunse, ori nu vrea să știe cum merge lumea asta. Vă rog să vedeți ce specific spiritual are un francez din Lille față de unul din Marsilia, un italian din Bologna față de unul din Palermo, un german din Stuttgart față de unul din Hamburg etc. și, totuși, stau împreună, muncesc împreună, petrec împreună, vorbesc aceeași limbă literară. Se mai critică și se mai ironizează și ei, dar la noi, uneori, criticile sunt așa de acerbe încât ai putea crede că ardelenii sunt la fel de eficienți ca japonezii, față de „regățenii” care ar fi doar ironici, „mitici” etc. Or, nu este deloc așa! Iar chestia cu impozitele care merg la București, ca sa fie redistribuite și nu se mai întorc în Ardeal este praf în ochi. Mai întâi că peste tot au loc astfel de redistribuiri (este absurd ca unele regiuni sa rămână veșnic înapoiate și altele să fie mereu în top), iar în al doilea rând, de unde se ia mult se și dă mai mult … Dar, atunci când se urmăresc interese ascunse, este ușor să dai vina pe alții, străini de regiunea ta, străini de neamul tău etc. Pe scurt, ca să vă răspund direct, Transilvania are un specific al său, dar la fel se petrec lucrurile și în Bavaria față de restul Germaniei, în Piemont față de restul Italiei, în Alsacia față de restul Franței etc. și nimeni nu se scandalizează și nu se miră. Sau, dacă o fac, o fac cu decență și grijă pentru națiunea în ansamblu.

  • Având în vedere că în anul 2018 se va sărbători Centenarul Marii Uniri, v-as ruga să îmi spuneți cum vedeți dvs. viitorul românesc al Transilvaniei? Cum credeți că identitatea românească a Transilvaniei va putea fi păstrată în viitor? Iar când va adresez o asemenea întrebare, aș lua în considerare în special județele Covasna si Harghita, acolo unde românii au avut întotdeauna de suferit, fiind obligați la un moment dat inclusiv să învețe limba maghiară.

Viitorul Transilvaniei – în condițiile logicii actuale – este clar. Câtă vreme nu are loc vreo calamitate naturală, vreo pedeapsă divină etc. și câtă vreme românii continuă să fie majoritari, Transilvania va rămâne parte integrantă a României. Dacă vor dispărea statele naționale, dacă Europa va deveni omogenă, dacă va avea constituția sa, guvernul său, armata sa etc., atunci se va vedea. Dar atunci, niciun stat actual nu va mai rămâne cum este în prezent. În acest moment, nu se poate întrevedea să dispară românii și să rămână numai maghiarii sau numai rușii sau numai romii. Cei care deplâng natalitatea scăzută și exodul românilor din România au dreptate în mare măsură, dar vreau să aduc aici și două corecturi. Prima: nu doar noi avem natalitate scăzută, ci au și alții și trebuie să învățăm cum să-i asimilăm pe noii veniți. De când este lumea – prin migrații sau altminteri – au venit oameni amărâți din țări sărace spre țări mai bogate și au fost asimilați, sporind vâna sănătoasă a neamurilor. Etnicitatea nu se dobândește automat prin naștere, ci prin educație. Dacă iau un copil de un an dintr-o familie românească și îl cresc în Suedia, la maturitate am în el pe cel mai autentic suedez. Se poate și invers! A doua: cele mai viguroase popoare ale lumii sunt cele care au avut și au cele mai mari „roiri”, cele care s-au răspândit în patru vânturi, care au migrat: englezii, irlandezii, francezii, japonezii, italienii, spaniolii, portughezii, belgienii, olandezii etc. Se spune că mai mulți irlandezi trăiesc în diasporă decât în Irlanda, iar Irlanda nu a murit, ci este o țară onorabilă, membră a UE, a NATO etc. Italienii erau, pe la 1850-1900, cei mai săraci și mai disprețuiți emigranți din America și plecau, mai ales din sudul peninsulei, pe capete.

Cu județele despre care vorbiți (Harghita-Covasna sau Harcov) este, într-adevăr, o problemă, fiindcă acolo de multă vreme și, mai ales după 1989, se produce un fenomen de purificare etnică împotriva românilor, sub ochii autorităților locale, care nu servesc statul român, purificare încurajată și susținută de aceste autorități locale. Iar autoritățile centrale românești, prin pasivitatea lor, devin complice la distrugerea etnicității noastre într-o zonă a României! Or, pentru românii din Harcov ar trebui aplicată discriminarea pozitivă acordată maghiarilor, de exemplu, care sunt încurajați să se educe în propria limbă, primind alocații duble față de cei care se educă în românește. Deși în UE este garantată libera circulație a forței de muncă, în Harcov, de exemplu, etnicii români sunt discriminați pe față. Să ne amintim un fapt halucinant, de prin anii ’90 ai secolului trecut: câteva măicuțe greco-catolice (cu sprijin bănesc din Elveția) au vrut să înființeze la Odorheiul Secuiesc o mănăstire, inclusiv cu scopul de adăpostire și educare a copiilor orfani; autoritățile locale s-au opus cu înverșunare, temându-se că prin aceasta s-ar schimba structura etnică majoritar ungară a locului!!! Asemenea atitudini exclusiviste, discriminatoare, arogante – pe teritoriul unui „stat național, unitar, suveran și independent” (definit astfel în Constituție) – sunt de neiertat, iar vina principală nu este a celor care le întreprind, ci a autorităților de stat care le tolerează. Până la 1918, orașele mari din Transilvania erau cu majorități neromânești fiindcă românilor li se interzicea să-și construiască biserici în aceste orașe, să aibă slujbe, să-și cumpere terenuri etc. Cum să fi trăit într-un loc în care nu te puteai cumineca, boteza, cununa, înmormânta, după rânduială, sau în care riscai să mori de foame? Mă tem că, în anumite limite, la fel se întâmplă și acum, dar în zonele despre care vorbim. Nu înțeleg atitudinea autorităților centrale nici în privința simbolurilor locale. Dacă, de exemplu, steagul secuiesc este așa de important încât și președintele României trebuie să-l primească cu supușenie, de ce nu se decid împrejurările în care acesta poate fi arborat? Iar arborarea să se facă după reguli internaționale, numai alături de drapelul României și de cel al UE, cum se întâmplă peste tot? Cu alte cuvinte, autoritățile locale trebuie să știe clar când pot arbora steagul local, dar, firește, numai împreună cu steagul României. Iar dacă nu ar face-o, orice lege sau reglementare oficială trebuie să prevadă și pedepse. Povestea cu „ținutul secuiesc” este însă complet anticonstituțională, iar adepții acestui „ținut” urmăresc reînvierea unei autonomii medievale condamnate de istorie și desființate, pentru prima oară, de împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), iar apoi de dualismul austro-ungar (1867-1918). Autonomia locală există demult și este ilustrată de situarea în fruntea comunelor, orașelor, municipiilor, județelor cu minoritate maghiară a liderilor maghiari. Peste tot în Harcov consiliile locale și județene sunt aproape exclusiv sau exclusiv maghiare/secuiești, școlile sunt numai în ungurește, administrarea se face în ungurește, iar în justiție se asigură peste tot traducători. Pe scurt, viitorul românilor minoritari din aceste județe este sumbru în acest moment.

Buna înțelegere între majoritatea românească și minoritatea maghiară din Transilvania are o importanță capitală pentru prezent și viitor. Trecutul e bine să rămână al istoricilor, fiindcă asta este meseria lor. Dar, această înțelegere bună nu poate face pași înainte prin discursuri disprețuitoare și arogante. Eu pot înțelege că unii lideri maghiari nu se bucură de Sărbătoarea Națională a României, dar nu pot înțelege nerespectarea acestei sărbători. Respectarea zilei de 1 Decembrie este obligatorie pentru toți cetățenii români și punct! De asemenea, „sinceritatea” unor lideri maghiari din România nu trebuie să presupună și jigniri terifiante la adresa poporului român, de genul: „noi avem o istorie de o mie de ani în Transilvania, iar voi, românii, una de o sută de ani”; „voi, de când aveți Transilvania, adică de o sută de ani, nu ați construit nimic aici, nu aveți motive de laudă și de mândrie”; „voi, românii, vă agitați la acest centenar, fiindcă vă temeți și acum că Ungaria ar putea lua Transilvania” etc. Asemenea aserțiuni sunt halucinante și ne aruncă cu zeci de ani înainte, în epoci de discriminare, de dictatură fascistă, de orgoliu național nobiliar… Or, noi, intelectualii români și maghiari de bună credință, ne-am străduit în secolele al XIX-lea și al XX-lea să cultivăm conviețuirea și nu dezbinarea. Mă tem că, dacă se revine la arsenalul anilor revizionismului interbelic ungar sau la cel al anilor 1940-1944 – când propaganda ungară cerea ștergerea „valahilor venetici și primitivi” de pe fața pământului transilvan – căile de înțelegere se tot diminuează. Suntem condamnați de soartă să ne înțelegem, iar acest lucru se face nu prin jigniri, orgolii, aroganță și dispreț față de celălalt, ci prin dialog, respect, modestie și deschidere față de valorile celuilalt.

Ioan-Aurel Pop

[1] Ca „răsplată” pentru aceste poziții realiste, Stephan Ludwig Roth a fost condamnat la moarte prin împușcare, de tribunalul nobiliar ungar („tribunalul de sânge”) și executat, la Cluj, în 11 mai 1849.

Leave a Reply

Be the First to Comment!

Notify of
wpDiscuz