MOLDOVA ÎN GEOPOLITICA SUD-ESTULUI EUROPEAN LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVIII-LEA. RELAŢIILE MOLDO-RUSE ŞI PRIETENIA DINTRE DIMITRIE CANTEMIR ŞI PETRU CEL MARE

    Gl. bg. (r) MIHAIL ŢĂPÂRLEA
Vicepreşedinte al Asociaţiei Europene
            "Dimitrie Cantemir"


ABSTRACT

    Dimitrie CantemirMarele enciclopedist, voievod, diplomat, scriitor, cărturar şi filosof, Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea, a jucat un rol deosebit în istoria, politica şi cultura nu numai a Ţării Moldovei, dar şi a Ţării Româneşti, Imperiului Otoman, Rusiei, a ţărilor din conglomeratul german, Marii Britanii, Franţei etc. A fost primul turcolog şi arabist din lume, şi primul care a tradus Coranul. Ca savant, diplomat, om politic a fost un liant, un "pod aur" al cunoaşterii dintre Occident şi Orient. A contribuit substanţial la impulsionarea procesului de modernizare a Rusiei. A avut imoprtante merite ştiinţifice în cele mai diverse domenii cum ar fi arheologia, arhitectura, istoria, geografia, literatura, lingvistica, arta plastică, etnografia, muzica, etc. Este recunoscut în lumea orientală drept clasic al muzicii turceşti.
    Cantemir a fost emiţătorul ce a asigurat radierea spiritului românesc asupra altor culturi, constituind o contribuţie identitară, definitorie pentru poporul român. Este un reper cu valoare universală al culturii şi civilizaţiei româneşti Comunitatea ştiinţiinţifică europeană, i-a recunoscut
meritele susţinându-l pentru a deveni, în anul 1714, membru al Academiei din Berlin. De aceea, este îndrituită afirmaţia potrivit căreia Dimitrie Cantemir este considerat a fi "cel mai erudit principe din ultima mie de ani".

    Cuvinte cheie: geopolitică, umanism, imperiu, enciclopedism, capitulaţii.

1. Geopolitica sud-estului european la începutul secolului al XVIII-lea

 Imperiul Otoman sec. XIV-XVII   Relaţiile moldo-ruse au influenţat, iar, într-o perioadă istorică de peste trei secole, au determinat evoluţia istorică a poporului român, punându-şi, neîndoielinic, pecetea asupra unor evenimente istorice majore. Încă de la formarea sa ca entitate distinctă, poporul român a vieţuit pe o arie geografică relativ întinsă, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Spaţiul a fost râvnit de imperiile vecine: Otoman, Habsburgic şi Rus. Este şi motivul pentru care arealul românesc a fost teatrul unor invazii ale puterilor vecine şi al unor confruntări armate între imperii. Pe cale de consecinţă, s-a constituit un pluralism statal românesc, ce a fost un obstacol în calea islamizării Europei centrale şi de vest, fapt ce a permis evoluţia civilizaţiei occidentale în condiţii prielnice. De aceea, problema funamentală pentru Principatele Române a fost cea a păstrării identităţii lor naţionale şi politice. Transilvania a fost integrată în Imperiul Habsburgic, în anul 1689, actul integrării fiind recunoscut de turci 10 ani mai târziu. Moldova şi Valahia deţineau un "statut distinct în cadrul unor relaţii speciale cu Imperiului Otoman (1)", pe baza "capitulaţiilor". Acestea erau o specie de tratate, specifice epocii, dictate de Poartă prin care, în schimbul unui tribut, statele româneşti se bucurau de un regim de favoare prin care îşi păstrau autonomia internă, iar imperiul se obliga să garanteze integritatea lor teritorială.
    Austria şi Rusia îşi coordonau eforturile prntru stăvilirea islamizării Europei, încercâd să-i alunge pe turci din zonele ocupate. Lor li s-au alăturat, de multe ori, statele creştine oprimate de către turci. Franţa acelor vremuri, temându-se de expansiunea Rusiei, în cele mai multe situaţii, era solidară cu Poarta. Aceste tendinţe de stăvilire a avansării islamului către Centrul Europei erau socotite de Principate ca fiind ocazii favorabile pentru emanciparea lor de sub suzeranitatea turcească.
 
Tarul Petru cel Mare sau Petru I sau Piotr I Alekseievici   Începând cu domnia lui Petru I, Rusia desfăşoară o politică externă bazată, în mod preponderent, pe forţa armatelor sale, politică ce avea ca scop expansiunea spre Marea Baltică, Marea Neagră, dar şi Marea Mediterană. În acest spaţiu geopolitic, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească reprezentau, în funcţie de conjuctura istorică, un obstacol sau un aliat în relizarea de către Rusia a obiectivelor sale strategice. După căderea Constantinopolului, în anul 1453, "centrul bisericii ortodoxe orientale s-a deplasat spre nord şi Moscova s-a putut considera moştenitoarea culturii bizantine (2)". Ivan al III-lea, marele duce al Moscovei, şi-a asumat rolul de patron al Bisericii Ortodoxe, acreditându-se ideea că Moscova este, de drept, moştenitoarea Romei şi a Constantinopolului, considerându-se "A Treia Romă" Principatul moscovit-prin cuceriri succesive de teritorii, etnii şi popoare-, devine Marea Rusie al cărei vis era să moştenească cultura şi misiunea istorică ale Bizanţului. Devenită o mare putere, Rusia ţaristă, întotdeauna, s-a călăuzit după scopuri imperiale.
    Urmărind eliberarea popoarelor creşin-ortodoxe, Petru I şi urmaşii săi au încercat să-şi întărească poziţiile geostrategice în Balcani, să capete noi sfere de influenţă şi noi teritorii. Evident, planurile sale strategice vizau şi Principatele Române, cu precădere Moldova şi Valahia, devenite componente ale "chestiunii orientale". Confruntările dintre cele două împerii, erau considerate "ocazii favorabile pentru emanciparea de sub suzeranitatea otomană (3)". În aceste condiţii istorice, Dimitrie Cantemir şi Moldova au devenit actori importanţi în confruntarea dintre cele două imperii: Otoman şi Ţarist. Încercând să stăvilească iureşul rusesc, în continuă creştere, turcii au căutat să-şi subordoneze şi mai mult ţările române, pentru a fi siguri că nu se va putea produce nici o defecţiune din partea acestora.
    Din punct de vedere geostrategic, ţinând seama de mijloacele de luptă şi armamentul specifice perioadei istorice la care ne referim, de potenţialul său militar, Rusia avea capacitatea să întreprindă atacuri în toate direcţiile şi, de asemenea, putea fi supusă unor atacuri similare din toate direcţiile, cu excepţia nordului mărginit de Oceanul Artic. "Politica izolaţionistă", caracteristică politicii externe a Rusiei, între secolele X şi XV, a început, din ce în ce mai mult, să fie abandonată. Ca urmare, apar germenii "mesianismului tuturor Rusiilor", care, opunându-se Imperiului Otoman, aveau menirea să elibereze statele
Carol al XII-lea al Suedieicreştine de "păgânismul" musulman. Potrivit acestui rol mesianic, Rusia începe să modeleze, în funcţie de interesele pe termen lung sau de moment, spaţiul politic din vecinătatea apropiată sau îndepărtată.
    Frământările şi rivalităţile politice din centrul şi estul Europei conduc la conflicte armate de proporţii. Confruntarea violentă dintre Suedia şi Rusia, nu lasă indiferentă nici Poarta Otomană, care devine aliata suedezilor. După ce Carol al XII-lea, regele Suediei, suferă, la Poltava, în 1709, o înfrângere zdrobitoare din partea armatei ruse, condusă de Petru I.
    Carol al XII-lea şi-a găsit protecţie în persoana sultanului Ahmed al III-lea, refugiindu-se la Varniţa, lângă cetatea Bender pe Nistru. Situaţia strategică devine mai complicată pentru Imperiul Otoman, deoarece evenimentele s-au deplasat din zona Mării Baltice în cea situată în apropierea stăpânirilor otomane din nordul Mării Negre. În acest fel, pericolul unei confruntări directe dintre Rusia şi Imperiul Otoman devine iminent.
"Vecinătatea apropiată" Rusiei era foarte dinamică în direcţii multiazimut, culisând spre nord-vest, spre sud, sud-vest şi, chiar, spre vest. Evident, aceasta se făcea în concurenţă sau prin confruntări militare cu cele două imperii apropiate. Cel otoman, în primul rând, dar şi cel austriac, precum şi cu Regatul Poloniei. Evident, în logica şi paradigmele geopolitice ale epocii, spaţiul românesc, aparţinea, deseori, unei "zone a litigiilor" imperiale, devenind o miză importantă în disputa dintre puterile continentale ale vremii. Petru I, care poate fi considerat şi un precursor al panslavismului, a realizat că, doar posedând o capacitate militară deosebită, Rusia îşi poate realiza mesianismul şi scopurile sale geopolitice.     

2. Petru cel Mare – ţarul suprem şi artizanul modernizator al Maicii RusiaTarul Petru I cel Mare al Rusiei

    Petru cel Mare (Piotr Veliki), pe numele său Piotr Alexeevici Romanov, s-a născut la Moscova, pe 9 iunie 1672. Avea o statură impresionantă, faţă de media de înălţime a oamenilor din epocă. Măsura doi metri înălţime, iar, din acest considerent, era uşor remarcat pe stradă, la palat, la evenimente mondene, ori atunci când se afla în mijlocul mulţimii. Petru, în vârsta de doar 10 ani, a fost declarat ţar, împreună cu fratele său mai mare, Ivan. Regentă devine Sofia, sora sa vitregă. Jilţul imperial, din aceste motive, era dublu. A reprezentat singurul caz din întreaga istorie a Rusiei, când, simultan, două persoane au ocupat postul de ţar.
    Ţara era cuprinsă haos, de corupţie şi scandaluri, iar la Curte existau sfetnici ipocriţi şi cupizi. Guvernarea se făcea după metode medievale. Pe fondul unui astfel de tablou politic, social şi economic, în anul 1694, la vârsta de 22 de ani, Petru devine stapân absolut al destinelor Rusiei. Conform filosofiei politice a epocii, imperiile erau considerate a fi o "emanaţie a voinţei divine", iar împăratul este alesul lui domnului, fiind omologul său pe pământ. Prin urmare, puterea ţarului este, de drept, absolută, întrucât are un caracter divin. Educaţia lui Petru era deficitară, deoarece persoanele care aveau datoria de a-l instrui erau mediocre, nefiind la curent cu valorile lumii occidentale. În cartierul străinilor (Nemeţkaia sloboda) din Moscova, în escapadele sale adolescentine, Petru are prilejul să cunoască persoane cultivate venite din Occident, aşa cum au fost: Franz Lefort din Geneva; scoţianul Gordon; strasburghezul Timmerman; olandezul Winnius şi alţii. Aceştia vor deveni profesorii săi în materie de artă militară şi de navigaţie, şi îl vor iniţia în tainele civilizaţiei europene. Drept recunoştinţă, sunt chemaţi la curtea ţarului, unde vor ocupa demnităţi de sfetnici, generali şi tehnicieni a căror menire era aceea de a conduce proiecte de mare anvegură.
Franz Iakovlevici Lefort    Lefort, care şi-a însuşit rapid limba rusă şi vorbea aproape toate limbile europene, i-a placut mult lui Petru, care l-a chemat la curte, întrând în slujba ţarului, devenindu-i, totodată, prieten apropiat, mentor şi ministru. Acesta, după spusele lui Voltaire, "L-a facut sa înţeleagă pe tânărul Petru că există şi un alt chip de a trăi şi a domni decât acela care se practica, din toate timpurile, în neţărmuritul său imperiu. Poate că, în lipsa acestui genevez, Rusia ar fi şi azi barbară." În acea periodă, Petru a coştientizat retardul civilizaţional, care caracteriza Rusia, comparativ cu statele europene. Drept urmare, a dorit să modernizeze ţara şi să educe poporul. În scopul formării unor vectori civilizaţionali, Marele Suveran trimite 50 de nobili autohtoni în Olanda, în Anglia şi la Veneţia, care să intre în contact cu civilizaţia europeană şi să-i perfecţioneze în domeniul artelor şi ştiinţelor. De asemenea, el exercită, în pofida vociferării marilor boieri, posturi neânsemnate în armată: servant de tun în trupele terestre; timonier în flota de război etc. Uneori, Petru putea fi văzut mergând pe jos prin noroaie, împreună cu generalului Lefort. El neglijează paradele, datinile şi tradiţiile de la Curte. Totodată,prin acordarea unor demnităţi şi privilegii străinilor ce-l înconjurau, a determinat reacţii ostile în rândul curtenilor şi al marilor boieri.
    Aceste preocupări, care nu "încadrau" cu funcţia de monarh absolut sau de "tătuc" al Rusiei, i-au permis să cunoască, în mod direct, viaţa oamenilor de rând, ceea ce i-a format convingerea că standardele culturale, profesionale, tehnice şi ştiinţifice din ţara sa trebuie puse în accord cu cele existente în statele civilizate. Rezistenţa la schimbare era, şi ea, foarte puternică, atât din partea curtenilor, cât şi din cea a marilor boieri şi chiar a poporului, care se ghidau după reguli şi obiceiuri medievale.
    De aceea, Petru se baza, aproape exclusiv, pe savanţii şi specialiştii străini pentru a schimba Rusia. Astfel, Lefort şi Gordon au fost abilitaţi să se preocupe de: organizarea unei armate permanente, după modelul European; elaborarea strategiei şi tacticii de luptă pentru trupe; numirea ofiţerilor şi generalilor în funcţii. La recomandarea acestora, Petru dezvoltă industria navală, ameliorează armele şi tehnicile militare, creează trupe de elită şi constituie o grupare navală permanentă în Marea Baltică, menită să descurajeze sau să oprească armatele suedeze. Contradicţiile ireductibile în plan politic şi religios, scopurile strategice potrivnice ce caracterizau relaţiile Rusiei ortodoxe cu "păgânii" turci, il indeamnă pe tânărul ţar să încerce cucerirea Cetăţii Azov, aflată în posesia Semilunii.
    În acest scop, este pregătită o primă campanie la care participă Petru ca simplu tunar, în cadrul unui regiment. Gruparea de forţe este formată din câteva regimente ruseşti şi formaţiuni de luptă ale cazacilor de pe Don. Lipsa de experienţă a trupelor, absenţa unei flote propriu-zise, care să sprijine acţiunile trupelor terestre, au condus la eşecul acestei prime expediţii. Petru I trage învăţamintele de rigoare după această ruşinoasă înfrâgere. "Lecţiile învăţate" îl determină să treacă la construirea câtorva şantiere navale. De asemenea, angajază din statele occidentale artilerişti straluciţi, ofiţeri de marină şi ingineri civili şi militari. A constituit o flotă, menită să asigure sprijinirea acţiunilor trupelor terestre. De asemenea, a impus o instruire temeinică a trupelor şi perfecţionarea tacticii de luptă. Drept urmare, în mai 1696, acţionând pe mare şi pe uscat, reuşeşte blocarea Mării de Azov. Încurajat de acest succes şi, pe baza recomandărilor sfetnicilor săi occidentali, dezvoltă infastructura teritorială dispunând construirea unui canal între Don şi Volga, precum şi constituirea unei flote permanente în Marea Neagră. Astfel, urmărind înfăptuirea misiunii providenţiale a Rusiei, acest colos, sub conducerea lui Petru I, nu mai are picioare de lut, fapt ce-i permite realizarea primelor expansiuni teritoriale.

3. Ucenicie în anonimat

    Înfrângând ostilităţile curtenilor săi, Petru obţine permisiunea de a lua contact cu Occidentul. La cârma Rusiei a lăsat persoane de încredere. Pentru a decis să călătorească incognito în Europa Occidentală, sub numele Piotr Mihailov. Evident, pentru ca misiunea să aibă succes şi să se edifice asupra a cât mai multe domenii, a format un grup de 270 persoane, pe care l-a denumit "Marea Ambasadă". Scopul afirmat al misiunii era acela de a studia instituţiile occidentale, modul lor de funcţionare, dar şi acela de negociere a unor alianţe trainice opuse Imperiului Otoman.La Brandenburg şi Hanovra, Petru nu s-a arătat interesat de viaţa de la palat, ci a fost atras de fabrici, uzine, arsenaluri, laboratoare şi farmacii. A examinat, cu multă răbdare, podurile, canalele, morile de vânt şi de apă, studiind, în paralel, cu egală ardoare, matematicile, chimia, fizica, zoologia şi, chiar, medicina. Pentru a-şi însuşi arta maritimă, Petru ajunge neînsoţit la Zaandam şi Amsterdam, unde se angajază ca simplu lucrator la joagare, la fabrici de parâme sau în docuri. Nefiind satisfăcut de cele constatate, pleacă, pentru trei luni, în Anglia, unde navele se construiesc "potrivit unor principii solide". Aici este impresionat de progresul tehnic. Ca urmare, cumpără câteva importante modele de vase. De asemenea, angajază circa 500 de muncitori, ingineri, şi arhitecţi, care au menirea de a contribui la modernizarea industriei de profil din Rusia. Ulterior, pleacă la Dresda. De aici intenţiona să se deplaseze la Veneţia, una dintre marile puteri maritime ale epocii, cu care Rusia dorea să se alieze în lupta împotriva turcilor. Abandoneză proiectul acesta, deoarece a aflat de o revoltă a miliţiilor moscovite, revoltă ce urmărea s-o plaseze pe Sofia pe tronul Rusiei. Complotul a fost anihilat de credincioşii lui Petru. O dată întors în ţară, apelează la ancestralele rudimentele punitive ruseşti, ordonând torturarea şi spânzurarea complotiştilor, trupurile lor fiind expuse în public. Pe Sofia o întemniţează. Pe Evdochia, soţia sa, o repudiază, căstorindu-se, în anul 1712, cu Marta Skavronskaia. Aceata, după moartea lui Petru cel Mare, va urca pe tron sub numele Ecaterina I a Rusiei. În istorie mai este cunoscută şi sub numele "Ecaterina cea Mare" sau "Împarateasa filosoafă".
    Fiind fascinat de mare, Petru decide ca, la Gurile Nevei, să se construiască, la cele mai înalte standarde occidentale, oraşul care-i va purta numele, fiind numit Sankt Petersburg. Aceasta va fi cea mai mareaţă şi mai trainică opera a sa. "Înălţând oraşul acesta, viitoare capitală a ţării, el sfideaza natura şi, în acelaşi timp, trecutul Rusiei. Petru urăşte vechea cetate a ţarilor, cu clima ei continentală, cu traditţile ei de veacuri, cu superstiţiile şi intrigile de curte, cu spiritul ei oriental. Vecinatatea mării il ameţeşte. Aici se simte la el acasă. Noul oraş va oglindi dorinţa de înnoire a unui ţar care se leapadă de moştenirea străbunilor."

4. Dimitrie Cantemir, primul prevestitor al decăderii Imperiului Otoman

Dimitrie Cantemir    În perioada martie – aprilie 1693, după moartea tatălui său, a fost ales de principalii boieri electori domn al Moldovei. Sultanul Ahmed al II-lea (1691-1695) nu l-a uns în domnie, needictând firmanul de rigoare. Probabil, atunci, Cantemir nu era considerat un fidel al Porţii, capabil să "…împlinească fără zăbavă poruncile" acesteia şi s-o "slujască în toate chipurile cu credinţă şi suflet curat (4)", aşa cum se specifică în actul de numire a domnilor români. Ca urmare, tânărul prinţ a fost nevoit să renunţe la tron, şi s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile şi activităţile cărturăreşti. Neconfirmarea sa ca domn, poate fi cauza lăuntrică a pierderii încrederii în Imperiul Otoman. Neîncrederea i-a format convingerea şi determinarea de a acţiona pentru scoaterea ţării sale de sub suzeranitatea otomană. În anii primei domnii a fratelui său, Antioh Cantemir (1695-1700), Dimitrie îndeplineşte misiunea de capuchehaie, adică de reprezentant, de ambasador al domnului la Constantinopol, fapt care l-a plasat în cercurile politice şi diplomatice ale Curţii otomane, iar această demnitate i-a permis să fie informat din surse primare despre tot ce se petrecea mai important în materie de relaţii internaţionale şi politică în imperiu, în ţările europene şi arealul românesc. La Constantinopol a reuşit să cunoască, din interior, situaţia politică otomană, contradicţiile politice şi sociale ce măcinau imperiul. De asemenea, "…a întreţinut relaţii cu reprezentanţii diplomatici ai ţărilor europene" (5), precum şi cu savanţi occidentali. În cea "de-a doua Romă", Dimitrie Cantemir a trăit, a creat şi a acţionat în mijlocul elitei otomane, a participat la diferite campanii militare ale oştilor turceşti, la diverse evenimente acumulând o importantă experienţă politică, strategică şi militară. Astfel, în 1697, tânărul savant participă, în tabăra otomană, la luptele de la Petrovaradin şi Zenta, în confruntarea strategică cu Imperiul Habsburgic. Înfrângerea catastrofală suferită de oştile sultanului Mustafa al II-lea (1695-1703) în faţa austriecilor, i-a argumentat şi consolidat o importantă previziune geopolitică şi strategică: puternicul Imperiu Otoman începe să decadă, după ce a atins momentul măreţiei sale. Atunci, a realizat că traseul ascendent ("incrementa") (6) al Imperiului Otoman s-a epuizat, urmând, în logica naturală a lucrurilor, decăderea ("decrementa"), deşi mai dispunea, încă, de resurse. Ulterior, teza a fost tratată şi argumentată pe larg în celebra-i operă "Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman" ("Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae"), redactată în limba latină. În lucrare, a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa, a avansat ideea posibilităţii popoarelor de a obţine propria libertate. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile de mare circulaţie ale vremii: engleză, franceză şi germană. În altă lucrare-elaborată în anul 1714-, "Interpretarea naturală a monarhiilor" "(Monarchiarum physica examination)", explică evoluţia în spirală a imperiilor, subliniind faptul că cel otoman a intrat în perioada de descreştere, iar "Imperiul de Răsărit", evident cel rus, care este în perioada de "incrementa", va deveni cel mai autentic şi important imperiu cunoscut vreodată. A sesizat că Rusia devenea, din ce în ce mai mult, ca o redutabilă forţă orientală, de sorginte creştin-ortodoxă. Astfel, Cantemir s-a afirmat ca primul "vestitor al slăbirii şi decăderii Imperiului Otoman".

5. Opţiunea strategică rusăDimitrie Cantemir

    Animat de scopuri nobile, naţionale, realiste şi raţionale, Dimitrie Cantemir "a trecut la elaborarea unui plan politic de eliberare a Ţării, plan ce se fundamenta pe o pregătire îndelungată şi o matură chibzuinţă (7)". Planul a fost elaborat pe baza unei temeinice analize geostrategice, care presupunea şi luarea în calcul a raportului forţe între marile puteri ale epocii. Ţara, aşa cum afirma tatăl său, Constantin Cantemir, era "biruită de toate neputinţele", având de plătit obligaţiile către "stăpânii noştri turci şi tătari" era "spăimântată din sud de tâlhari, dinspre Orhei şi Soroca de cazaci", iar "Ţara de Jos din sud de tătari" (8). În ecuaţia geopolitică a vremii, Moldova nu putea să se menţină ca stat de sine stătător fără protectoratul unei mari puteri. Excluzând status quo-ul Moldovei de a fi sub suzeranitate otomană, eruditul Principe a studiat câteva alternative posibile, luând în calcul celelate două imperii din proximitate (cel habsburgic şi cel ţarist), Polonia şi Ungaria, care ar fi putut reprezenta opţiuni pentru protectoratul necesar conservării vieţii statale a Moldovei.
    Privitor la posibilitatea unei alianţe defensive cu Polonia lui Sobieski, care să vizeze anularea suzeranităţii Porţii, în analiza repectivă, au putut fi luate în calcul următoarele: Regatul Poloniei era considerat un "aliat natural în lupta antiotomană (9)"; confruntările miltare turco-polone, ce au avut loc pe teritoriul Moldovei, au provocat, însă, pagube însemnate populaţiei autohtone. Concluzia: o suzeranitate poloneză nu era de acceptat pentru că nu ar fi fost diferită prea mult de cea otomană. În plus, acest stat nu era o mare putere şi, pe cale de consecinţă, un "protectorat polon" ar fi fost nesigur, ceea ce ar fi determinat revenirea la cel otoman sau dobândirea celui rusesc. Realismul acestei "judecăţi geostrategice" este susţinut de faptul că Polonia, chiar în epoca cantemiriană, a început să decadă, ajungând sub influenţa Rusiei. Luată în calcul, ipoteza unei dominţii a Regatului Ungariei, a relevant următoarele aspecte, încompatibile cu concepţia şi planul cantemirian de asigurare identităţii statale moldoveneşti: Ungaria a dominat Moldova în perioada constituirii statalităţii; acest stat era disputat, atât de către otomani, cât şi de către habsburgi; reprezenta un pericol important pentru securitatea şi integritatea Valahiei şi Moldovei; se înregistrau incursiuni ungureşti în Moldova, ce vizau scopuri prădalnice; în Transilvania, aflată sub dominaţia acestui stat, se desfăşurau acţiuni ce vizau eliberarea populaţiei romîneşti.
    Referitor la protectoratul habsburgic, ilustrul cantemirolog dr. Constantin Barbu, pe baza cercetării documentare efectuate, a descoperit că Dimitrie Cantemir a propus ca teritoriile unite de Mihai Viteazul să formeze, sub conducerea sa, un singur stat în cadrul imperiului în central european. Propunerea nu a fost agreată de domnul Valahiei, Constantin Brâncoveanu, şi nici de respectivul imperiu. În aceaste condiţii, singura sa opţiune viabilă rămânea varianta rusă. Religia creştin-ortodoxă comună a fost un important argument decizional. Ion Neculce socoate că D. Cantemir "s-a înstrăinat de Poartă în urma intrigilor lui Constantin Brîncoveanu, domnul Valahiei (9)", şi a consecinţelor, pe care el nu le-ar fi putut evita. Totodată, sunt aprecieri conform cărora relaţiile de colaborare şi chiar de prietenie cu P. A. Tolstoi, ambasadorul rus la Poarta otomană, personaj extrem de influent şi artizan al politicii orientale a lui Petru cel Mare, au cântărit greu în luarea deciziei. Acesta i-a dat asigurări că Rusia va sprijini Moldova în demersurile sale de emancipare. La finalul analizării acestor posibile "opţiuni strategice", Dimitrie Cantemir a optat pentru "varianta rusă", care, potrivit promisiunilor lui Petru I, consfinţite în tratatul ce avea să fie încheiat, asigura meţinerea identităţii statale a Moldovei. Sunt istorici care au apreciat relaţiile dintre Cantemir şi ambasadorul rus ca fiind acţiuni de subminare prin spionaj a otomanilor, iar savantul român este catalogat drept spion rus. Acest aspect al activităţii sale a contat mult în luarea unei hotărâri. Spre exemplu, marele istoric A. Xenopol, scrie despre "trădarea lui Cantemir (10)" .
    Rusia, sub conducerea ţarului Petru I, a implementat un plan de modernizare după modelul celor mai importante state occidentale, plan ce a condus, de facto, la transformarea acestei ţări într-o mare şi veritabilă putere europeană. Fie sub influenţa concluziilor proprii de mare declin al Imperiului Otoman, fie sub influenţa unor personalităţi politice, cum ar fi, de exemplu ambasadorul Rusiei la Constantinopol, P. A. Tolstoi – "unul din cei mai valoroşi diplomaţi din epocă" (11), Dimitrie Cantemir ajunge la convingerea că s-au creat împrejurări favorabile pentru a scoate ţara de sub stăpânirea turcilor, în alianţă cu Rusia, cea mai mare putere creştină ortodoxă de atunci. În scurtă vreme, Dimitrie Cantemir stabileşte legături cu ţarul Petru, în scopul încheierii unei alianţe antiotomane.

6. Tratatul de la Luţk (12)

Tratatul de la Luţk - prima pagină    Dimitrie Cantemir era considerat de către otomani un supus fidel, având o neclintită credinţă faţa de Poartă. Cei 22 de ani petrecuţi, cu mici intermitenţe, la curtea sultanilor turci, educaţia primită, opera sa ştiinţifică şi filosofică, precum şi participarea sa la unele expediţii militare turceşti, au fost argumente solide ca l-au determinat pe sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730), să decidă înscăunarea prinţului moldovean pe tronul Moldovei. La ceremonia de "ungere" ce a avut loc, la Iaşi, în noiembrie 1710, a participat sultanul personal, ceea ce constituia un act de apreciare deosebită la adresa principelui român, care, în acelaşi timp, evidenţia şi importanţa pe care Imperiul Otoman o acorda Moldovei. În viziunea sultanului, domnitorul moldovean avea misiunea de a-l ţine sub "supraveghere" pe Constantin Brâncoveanu, bănuit că ar avea planuri de a trece de partea ruşilor. Totodată, Cantemir trebuia să fie şi o "iscoadă" a Porţii, care dorea să cunoască întenţiile şi planurile ţarului. În urma stăruinţelor lui Carol al XII-lea, aflat sub protecţie turcească la Tighina, şi ale lui Ludovic al XIV-lea, otomanii pregăteau un razboi împotriva Rusiei. Urmare a propriilor convingeri, şi urmărind scoaterea ţării de sub suzeranitatea otomană prin "varianta rusă", Dimitrie Cantemir a conceput, redactat şi a propus lui Petru I un tratat secret de alianţă, care avea drept scop eliberarea ţării de sub dominaţia turcă şi păstrarea identităţii statale a Moldovei şi perpetuarea "Dinastiei Cantemirilor". Tratatul a fost remis lui Petru I de către Ştefan Luca, trimisul domnitorului moldovean. Tratatul a fost încheiat la Luţk (Luţkla) în Polonia (azi în Ucraina), la 13 aprilie 1711. Aprobat de ţar, documentul, potrivit practicilor vremii, a fost promulgat sub forma unei diplome împărăteşti acordate domnului Ţării Moldovei de către Petru I. Tratatul de la Luţk cuprinde un preambul şi 17 articole. În preambul, după ce se afirma reaua credinţă a turcilor faţă de respectarea înţelegerilor convenite, se scria "…prea strălucitul domn şi principe al ţării Moldovei, Dimitrie Cantemir, ca un creştin drept şi credincios şi luptător pentru Isus Hristos, a chibzuit că este spre binele numelui lui Hristos, mântuitorul nostru, să trudească alături de noi şi pentru eliberarea slăvitului popor moldovenesc, aflat sub cârmuirea lui, care pătimeşte împreună cu alte popoare creştine sub jugul barbarilor, necruţând, de asemenea, viaţa şi starea sa, ne-a dat de ştire prin scrisorile sale despre gândul său, dorind, aşadar, să fie sub protecţia măriei noastre, ţarul, cu ţara şi poporul Moldovei. De aceea, noi, văzând această râvnă creştinească a sa, îl primim pe principe sub apărarea noastră prea milostivă şi ne învoim cu articolele propuse de dânsul mai jos." (13) În primul articol, se stipula că ţarul ia "sub oblăduire" pe domn şi întreg poporul ţării. Conform articolului doi, domnul Moldovei se obliga să se alature cu armata oastei ruse. În caz de campanie, trupele moldovene urmau să fie întreţinute pe cheltuiala vistieriei ruseşti. În situaţia în care Moldova nu îşi putea conserva independenţa, se insera că Dimitrie Cantemir"… va fi sub protecţia noastră şi supus al măriei noastre ţarului şi urmaşilor noştrii, el şi urmaşii lui, în veci" (14). După scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să mai plătească tribut şi alte dări Porţii, se revenea la "Status quo ante bellum" teritorial al Ţării Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane.
    În acest sens, în articolul 11, se prevedea că "Pământurile Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele (15)". În continuare, se arăta că Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a Principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne. Scaunul domnesc era rezervat dinastiei Cantemireştilor, modalitate prin care Moldova trebuia să devină o monarhie absolută şi ereditară. Totuşi, ţarul putea să-l înlocuiască pe domnitor numai dacă acesta părăsea credinţa ortodoxă sau lupta antiotomană. Important este şi articolul 15, ce conţinea textul "Proprietăţile şi palatele pe care el (Dimitrie Cantemir, n.n.) le are la Ţarigrad şi le lasă acolo pentru măria noastră ţarul, îi vor fi despăgubite de măria noastră ţarul cu altele, la Moscova, deopotrivă şi asemănătoare cu acelea (16)". Această prevedere a permis împropietărirea lui Cantemir cu domenii însemnate şi locuinţe la Harkov, Moskova şi Sankt Petersburg. Prin prevederile tratatului, ţarul "…anula promisiunea facută altcuiva privind domnia Moldovei (17)". Se pare că această promisiune fusese dată lui Constantin Brâncoveanu. Unele surse documentare spun că promisiunea a fost făcută şi lui Francisc II Rakoczy. Articolul final prevedea intrarea în vigoare a Trataului şi a Diplomei "… după ce îi vor fi înfăţişate prea strălucitului domn Dimitrie Cantemir" şi după ce acesta "… ne va depune jurământ de credinţă în faţa Prea Sfintei Treimi că se va supune întotdeauna poruncilor noastre şi ne va sluji cu slujbă credincioasă şi cinstită şi, după ce va iscăli cu mână proprie acel jurământ şi aceste puncte, le va trimite măriei noastre ţarului şi se va strădui a le aduce la îndeplinire nestrămutat, iar după intrarea oştirilor noastre va aduce pe toţi boierii mari şi mici, oştirea şi tot poporul moldovenesc ca să ne jure credinţă şi se va uni cu oştirile noastre. Pentru aceasta, în schimb, noi, marele stăpânitor, măria noastră ţarul, făgăduim să-l apărăm pe el şi tot poporul moldovenesc de toţi duşmanii şi să nu-l părăsim niciodată. Pentru întărirea acestora s-a dat această diplomă împărătească a noastră, semnată cu mână proprie şi pecetluită cu pecetea noastră de stat la Luţk, aprilie, ziua 13, anul 1711 (18)". După unele aprecieri, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei. Principatul Moldovei trebuia să recunoască puterea supremă a Moscovei, păstrându-şi statutul de independenţă şi tradiţiiile neamului. Privilegiile boierimii rămâneau neschimbate. Moldovei urma să-i fie întoarse pământurile acaparate de turci, ce au fost transformate în raiale. Acordul a fost salutat de majoritatea populației Moldovei. Au fost şi boieri potrivnici, care doreau ca ţara să rămână, în continuare, sub dominaţia otomană. Deşi turcii puseseră mari "speranţe" în Cantemir, el "a trecut la ruşi (19)", apreciindu-se că tratatul este consecinţa "trădării" domintorului moldovean. De asemenea, unii istorici au apreciat că Tratatul de la Luţk a fost un factor premergător pentru cele 12 invazii ruseşti în România, ce au avut loc în perioada 1711-1944. Având în vedere şi trecerea frontierelor sovietice de către trupele române, sub comanda generalului Ion Antonescu, în anul 1941, scorul este de 12 la 1 în favoarea Rusiei. În concluzie, se poate spune că paleta interpretărilor este foarte diversă, de la un act progresist la o adevărată catastrofă diplomatică şi statală.

7. Prietenia Cantemir-Petru cel Mare (20)

Portretul tiparit al lui Dimitrie Cantemir    La mijlocul lunii iunie 1711, Dimitrie Cantemir a fost informat că unităţi de "oaste Tarul Petru cel Mare sau Petru I sau Piotr I Alekseievicimoschicească au trecut Prutul pre la Zagarance", cum mărturiseşte cronicarul Ion Neculce. Această importantă trecere de oaste avea să fie urmată de vizita în Ţara Moldovei a ţarului Petru cel Mare. La 24 iunie 1711, ţarul a ajuns, la Iaşi, la Curtea Domnească, pentru a se sfătui cu Dimitrie Cantemir şi cu marii boieri moldoveni.
    În acea zi, Dimitrie Cantemir se găsea în tabăra trupelor ruse organizată " în Branişte de la Ţuţora". Scopul prezenţei sale era acela de a stabili strategia inevitabilei confruntări cu otaomanii şi de se realiza o unitate de acţiune cu trupele ruse Aici a aflat de sosirea lui Petru I. Oarecum luat prin surprindere, Cantemir s-a întors în Capitală, cel mai probabil în cursul nopţii aceleiaşi zile. Axinte Uricariul, participant la acest eveniment, prezintă vizita astfel: "Caimacamii, împreună cu alţi boieri şi orăşeni bătrâni mai de cinste şi mitropolitul cu tot clirosul… blagoslovindu-l cu crucea şi cu aghiazmă stropindu-l şi boiarii toţi i-au sărutat mâna împăratului… şi au venit la Iaşi… de au mas (au fost găzduiţi, n.n.) în curtea domnească… unde a venit şi împărăteasa". Prima întâlnire între Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare a avut loc, la Iaşi, în dimineaţa zilei următoare, duminică 25 iunie 1711, pe când "împăratul venea de la feredeu (baie) şi în curte, la scări, s-au adunat cu împăratul, de i-au sărutat mâna şi împăratul l-a sărutat pe cap, luându-l în braţe şi ridicându-l sus cu o mână, fiind Vodă om scund şi împăratul om de-a firea întru tot şifaeş (mare, înalt)". Ion Neculce mai adaugă, referitor la această primă întâlnire, că Dimitrie Cantemir, împreună cu împăratul, "au îmblat pre toate mănăstirile… De le-au vădzut, şi din toate i-au plăcut mănăstirea Golâe (Golia)… şi mult lăuda împăratul lucrurile, chipul şi toate obiciele moldovenilor". Seara, domnitorul moldav, zice cronicarul, "au făcut vodă împărăţiei masă frumoasă în curţile domneşti, în casa ce mare… iar când au fost să şadză împăratul la masă, n-au vrut să şadză în capul mesei, ce-au şedzut în scaon lângă masă, iar în capul mesei au pus pe Vodă…"
   Cronicarul Ion Neculce a descris atmosfera ce domnea la acea masă împărătească: "Să ospătă şi să veseli pre frumos cu vin de Cotnar şi lăuda vinul foarte. Şi încă mai bine le plăce vinul cel cu pelin, şi mult să miră cum spre partea lor nu să face vin cu pelin aşe bun". Axinte Uricariul arată că atunci când "în capul scaunului au pus pe Vodă, şi când au vrut să şadză, au sărutat mâna împăratului şi el încă l-au sărutat pre cap şi la paharul dintâi iar au făcut sărutare… Şi aşa cu toţii s-au veselit cu tabulhanaoa (muzica orchestrală subl. n.)". Este remarcat faptul că "în casa mică ospătau doamna lui Vodă (Casandra, soţia lui Dimitrie) cu împărăteasa (Ecaterina, subl. n) şi cu giupânesele. În ceea ce priveşte apropierea şi prietenia dintre cei doi şefi de stat, cronicarul mai consemnează faptul că împăratul "să tinde cu amândouă mânule şi cuprinde pre Vodă de grumadzi şi-l săruta pe faţă, pe cap şi pe ochi, ca un părinte pre un fiu al său". A doua zi, luni dimineaţa, "au ieşit împăratul făr de veste – spune cronicarul – pe poarta despre grajduri singur, pe jos şi au mersu la Trei Sfetitele (Biserica "Sf. Trei Ierarhi") de s-au închinat, sărutând sfintele icoane şi moaştele Preacuvioasei Paraschevei. Acolo s-au întâmplat şi Ghedeon mitropolitul şi poftiia pe împărat să şadză în scaunul cel domnesc şi n-au vrut, ci tot în picioare au stătut… Eşind din biserică s-au suit la trapeza egumenului. Atunce au sosit şi curtenii lui… şi Vodă cu curtea lui… îşi tocmise de au fost stând de-a rândul toţi polcovnicii şi rotmiştrii ce-i făcuse din moldoveni. Şi trecând împăratul pentre dânşii….. i-au sărutat mâna toţi pe rând" După acest moment, cei doi au trecut şi pe la Mitropolie, şi pe la alte biserici, unde s-au închinat, apoi "au trecut pe la curtea domnească şi până seara au purces iar la obuz (tabăra militara n.a.), la Prut, cu împărăteasa". Aşadar, acestea sunt descrierile referitoare la întrevederea lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare la Iaşi.
   A doua întîlnire dintre Cantemir şi Petru I, a avut loc chiar de ziua onomastică a ţarului, praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe malul Prutului, în tabăra de la Seimeni, pe malul stâng al Prutului. Scopul întâlnirii, pe lângă aniversarea zilei onomastice a lui Petru I, l-a reprezentat definitivarea planului de acţiuni comune contra trupelor turceşti. Referitor la acest moment, cronicarul Ion Neculce, care era printre boierii invitaţi la această serbare, ne spune că împăratul i-a spus lui Vodă "să ie cu dânsul 15 boieri, pe care-i vor place lui, să-i cinstească acolo. Şi să margă şi mitropolitul ţării să slujască liturghia în beserica de cortu. Şi au pus de au cumpăratu şi câteva vasă de vin, să fie de cinstit oştenii, că atunce era şi sărbătoare… fiind şi numele lui Petru. După ce s-a asistat la Liturghia săvârşită de Ghedeon, mitropolitul Moldovei, şi de Theofan Prokopovici", cei doi şefi de stat au intrat în alt cort, "unde au pus masă… gios pre pământ… şi ne-au cinstit pre bine şi frumos şi mai pe urmă ne-au închinat însuşi împăratul, cu nişte vin al lui de la franoji, care îndată cum au băut, au mărmurit toţi de beţi, bând de acel vin".  A doua zi, domnitorul Ţării Moldovei, împreună cu boierii s-au întors la Iaşi "unde după slujbă au strâns pre alţi boieri şi arhierei… în beserica domnească… Unde au cetit catastiful cel de tocmeală, ce au făcut", fiind vorba de Diploma cu 17 puncte dată de Petru I domnitorului Moldovei. Ţarul a avut prilejul să-l cunoască bine pe Dimitrie Cantemir, să fie impresionat de calităţile sale personale. A schiţat un "portret" al lui Cantemir, scriind în jurnalul său de campanie următoarele: "Acest domn este un om foarte deştept şi în stare să povăţuiască… o persoană foarte isteaţă, inteligentă şi abilă" (21). Astfel, s-au încheiat întâlnirile dintre cei doi şefi de stat din vara anului 1711 pe pământul Ţării Moldovei. Petru I, avea să fie impresionat de fastul cu care a fost întâmpinat, de nobleţea poporului român, de calităţile de erudit de excepţie ale lui Dimitrie Cantemir. De aceea, putem considera că cele două întâlniri ale ţarului Rusiei cu domnitorul moldovean, şi prietenia dintre ei, au reprezentat un eveniment împortant pentru geopolitica vremii din sud-estul Europei. Trebuie să spunem, însă, că prietenia şi preţuirea reciprocă erau manifeste pe fundalul relaţiilor dintre suzeran şi vasal.

8. Stănileşti, 19-21 iulie 1711

    După ce, la începutul anului 1771, Imperiul Otoman şi Rusia şi-au declarat, reciproc, război, la 27 mai 1711, feldmaresalul Şeremetev a trimis, de la Soroca, o proclamaţie adresată locuitorilor Moldovei, prin care le cerea să se înroleze în armata rusă, urmând să primească solda, în funcţie de grad.
    Sultanul a aflat de tratatul ruso-moldovean, şi l-a considerat pe Cantemir "trădător", urmând ca acesta să fie pedepsit, cât mai curând. În aceste condiţii, situaţia domnitorului şi a ţării era foarte dificilă. Prin urmare, îmediat ce aflase de începerea deplasării trupelor otomane spre Molodova, la 30 mai 1711, Cantemir a solicitat ajutor militar rus, în regim de urgenţă. În sprijinul domnitorului, a fost trimis un detaşament de 3.000 de oameni, iar lui Cantemir i-au fost oferite 10.000 de ruble. Banii erau necesari pentru recrutarea de voluntari, deoarece Moldova nu dispunea de o armată bine închegată, permanentă şi profesionistă. Conform obilgaţiilor ce îi reveneau în baza tratatului moldo-rus, Cantemir trebuia să se alăture trupelor ruseşti cu o oaste de 10.000 de oameni şi să pregătească alimente şi furaje pentru aliaţi. În acest scop, a lansat, la 1 iunie, o proclamaţie prin care se cerea supusilor săi să se "… prezinte, în numar cât mai mare, la oaste pâna la data de 15 iunie". Declaraţia continua cu o ameninţare la adresa celor ce nu s-ar fi supus poruncilor domnitorului: "Dacă, de acum înainte, cineva ar voi să fie de partea otomanilor, făţis ori în taină, acela va fi afurisit, blestemat, izgonit ca Iuda, iar averile lui i se vor confisca şi ca pedeapsă să i se taie capul" (22). În Proclamaţie, Dimitire Cantemir a justificat actul de felonie prin care sfida Înalta Poartă cu argumente istorice. Acţiunea constituia o împotrivire faţă de abuzurile facute de Poartă, otomanii fiind apreciaţi "pagânul cel nevrednic şi călcător de juramânt".
    Domnitorul Moldovei a numit 17 polcovnici, plătiţi cu câte 100 de ruble pe lună şi 117 rotmiştri (ofiţeri de cavalerie, n.n.), plătiţi cu câte 30 de ruble pe lună (23). La puţin timp, domnitorul moldovean şi-a dat seama că trupele otomane vor ajunge la Dunare înaintea celor moldo-ruse, fapt ce nu permitea oprirea acestora la marele fluviu şi interzicerea pătrunderii lor în Moldova. Deândată, l-a informat cu privire la acest lucru pe feldmaresalul Boris Şeremetev, comandantul forţelor ruse. Acesta nu a reacţionat prompt şi, drept urmare, armata otomană, sub comanda marelui vizir Baltaci Mehmed paşa, a ajuns la Isaccea, la 16 iunie 1711. Aici a staţionat timp de două săptămâni, în scop de refacere a forţelor şi de pregătire a luptei.  
Schema luptei de la Stănileşti     Pe o bună parte a teritoriului moldovean, au fost raspândite manifeste prin care populaţia era îndemnată să asigure aprovizionarea armatei ruse cu alimente şi furaje. Generalii ruşi au contat şi pe proviziile turceşti, ce se găseau în depozite sau, chiar, în mânăstiri. Dar proviziile trupelor otomane, pentru a nu cădea în mâinile adversarilor, au fost concentrate la Urlaţi, în Valahia. În scopul capturării proviziilor adversarilor, corpul expediţionar rus a pornit, în marş forţat, spre Brăila, garnizoană în care trupele turceşti se cifrau la 3.000 de soldaţi şi aveau mari cantităţi de alimente. Având 7 ziduri de apărare, şi fiind bine apărată de forţele militare dislocate în ea, cetatea nu a putut fi ocupată.
    Armată rusă, estimată la numai 30.000 de oameni a trecut Nistrul, pe la Soroca, în luna mai 1711. Dimitrie Cantemir a reuşit să strângă, până la inceputul lunii iulie, un număr de oşteni ceva mai mic decât cel preconizat. Astfel, efectivele grupării de forţe ruso-moldoveneaşti erau de 38.246 de oameni, în timp ce oastea turcă îngloba 119.600 de militari, fără a mai adauga pe tătari şi oastea suedeză, care le-au venit în sprijin. Otomanii mai aveau la dispoziţie 120 de corăbii echipate de luptă "şi alte vase maritime mici în Marea Neagră." (24) Trupele tătare nu făceau parte din gruparea principlă de forţe, având misiunea de a efectua incursiuni de hărţuire în zonele centrale şi nordice ale Moldovei, în scopul împiedicării aprovizionării acestora cu alimente, furaje, arme şi muniţii.
     Scopul strategic al Rusiei în acest pentru acest război erau, pe de o parte, "obţinerea unei poziţii avantajoase pe ţărmul Marii Negre, iar pe de altă parte, eliberarea popoarelor creştine din Balcani, aflate sub dominaţia Porţii" (25). Planul de acţiune al armatei ruse prevedea ca bătălia să se desfăşoare în două etape distincte. Într-o primă etapă, armata comandată de Şeremetev trebuia să patrundă în Moldova, să ajungă la Dunare şi să împiedice, astfel, trecerea trupelor otomane peste fluviu. În cea de-a doua etapă, ofensiva trebuia continuată peste Dunare, prin Dobrogea, spre Istanbul. Planul nu a devenit realizabil, deoarece armata rusă s-a pus în mişcare, cu mare întârziere, în ultima parte a lunii aprilie a anului 1711, pe direcţia Kiev – Soroca – Iaşi. Ca urmare, forţele ruseşti nu au reuşit să ajungă la Dunăre pentru a opri pe cele turceşti să pătrundă în Moldova. Gruparea principală de forţe se afla sub comanda directă a ţarului. Avangarda era constitută dintr-un detaşament de cavalerie, comandat de feldmaresalul Şeremetev (26).

    La sugestia suedezilor, care cunoşteau foarte bine tactica de luptă a armatei ruse, trupele otomane au efectuat o temeinică pregătire, fiind dotate cu, aproximativ, 400 tunuri, iar efectivele lor se cifrau la 120.000 de oameni. De asemenea, otomanii au echipat "120 de corabii de luptă şi alte vase maritime mici în Marea Neagră" (27). Astfel, armata otomană a plecat din Constantinopol la 9 aprilie 1711 – dată la care tratatul moldo-rus nici măcar nu era încheiat-, urmând ca, după o lună, să se realizeze joncţiunea cu trupele aflate la Bender sub comanda lui Carol XII. Principalul corp de armată otoman, plecat din Constantinopol, a parcurs traseul "Edirne – Karnobat – Aitos – Provadia – Medgidia – Babadag – Isaccea – Kartal – Kahul – Stănileşti" (28). Raportul de forţe era de 1 la 3 în favoarea turcilor. Cu toate acestea, comandanţii otomani erau îngrijoraţi în ceea ce priveşte soarta războiului, considerând că "dacă oastea islamică nu va fi victorioasă şi învingătoare, iar duşmanii vor birui, atunci va fi primejdie, chiar şi pentru oraşul Istanbul" (29).
Lupta de la Stănileşti 1711    Îngrijorarea era firească, fiind generată de teama pe care o inspira armată rusă otomanilor, după victoria răsunătoare de la Poltava. Bătălia a avut la Stănileşti. În primele confruntări, otomanii au suferit pierderi însemnate. În seara zilei de 19 iulie, armata rusă şi-a consolidat poziţiile defensive, dar a fost încercută de către trupele adverse. Pe data de 20 iulie 1711, "s-a dat o luptă atât de cumplită încât nu are asemănare". Otomanii nu au reuşit să cucerească tabara rusă, dar şi-au menţinut poziţiile. La 21 iulie, ruşii au lansat, fără succes, mai multe contraatacuri, încercând să scape din încercuire: "La ivirea zorilor, trăgând din armele ce le aveau în mâini, ruşii au ieşit din tabăra lor şi au pornit la atac asupra gaziilor musulmane" (30). Acţiunea nu a reuşit, iar soldaţii şi-au epuizat muniţia. "Vazând ca tunurile şi puştile lor nu mai pot trage, ghiaurii (ruşii n.n) se băteau cu vitejii gazii numai cu sabia" (31). Analizând situaţia dezastruoasă a armatei ruse, în cadrul a două consilii de război, conduse de Petru I, s-a hotărânt să se ceară pace adversarilor iar, în situaţia în care solicitarea nu era acceptată, să se încerce, încă o dată, ieşirea din încercuire. Spre deosebire de marele vizir, hanul tătar şi regele suedez, Carol XII, nu doreau încheierea păcii. Astfel, hanul era de parere că "acest ghiaur foloseşte multe şiretenii şi viclenii" (32). Pacea a fost acceptată de marele vizir. Tratatul negociat şi agreat de ambele părţi, prevedea următoarele: retocedarea teritoriilor cucerite de către ruşi, inclusiv a cetăţii Azov; o serie de cetăţi de la hotarul Ucrainei să fie trecute sub autoritate turcească; dreptul ţarului de a-se întoarce în ţară cu toată armata şi artileria; Rusia nu se va mai amesteca în problemele Poloniei; regele Suediei să ajungă în siguranţă în ţara lui, trecând nestingherit prin Polonia; ţarul să predea ostatici pe generalul Şerementev şi pe alţi colaboratori apropiaţi, precum şi pe Dimitrie Cantemir, etc. Referitor la predarea domnitorului Moldovei, negociatorul rus,Schema luptei de la Stănileşti P. Safirov, a răspuns că "Dimitrie Cantemir a plecat de la noi." (33) În speranţa că îl vor captura pe Cantemir, turcii au renunţat la această cerere.
    După retragerea armatei ruse, mulţi moldoveni, refugiaţi în păduri, au continuat să lupte. Pentru a-i face pe aceştia să înceteze lupta, marele vizir a eliberat toţi prizonierii, care nu fuseseră duşi în afara teritoriului Moldovei.
    Cauzele înfrângerii trupelor ruso-moldovene de la Stănileşti: soldaţii ruşi erau nerefăcuţi, ca urmare a marşurilor lungi din nordul Rusiei pâna la Nistru; entuziasmul ruşilor după bătălia de la Poltava, a condus la pregătirea superficială a companiei militare; lipsa proviziilor şi a rezervelor necesare luptei pentru perioade mai îndelungate de timp; sosirea cu mare întârziere a trupelor ruseşti în Moldova, fapt ce nu a permis oprirea turcilor la Dunăre, fluviu ce reprezenta un obstacol natural greu de "forţat" cu mijloacele epocii; "defecţiunea" alianţei încheiate de ţar în scopul alungării otomanilor din ţările creştine, alianţă din care mai făceau parte-alături de Moldova – Polonia, Valahia şi Serbia, fapt ce a condus la un raport de forţe disproporţionat în defavoarea Rusiei; folosirea unei strategii şi tactici de luptă neadecvate situaţiei etc. De asemenea, analiştii militari apreciază că armata Rusiei era împarţită şi lupta pe mai multe fronturi: la Marea Baltică, în Moldova şi între Bug şi Marea Caspică. Razboiul pe mai multe fronturi a fost una din cauzele majore ale înfrângerii, deoarece "în nadejdea voroavelor streini, a muntenilor, a leşilor, a sârbilor, a moldovenilor, au venit împăratul fără oaste, negrijit, să să bată cu veziriul" (34). După campanie, ţarul a concediat 14 generali şi peste 200 de ofiţeri, consideraţi răspunzători de insuccesul campaniei. Cu toate acestea, înfrângerea de la Stănileşti nu este considerată a fi un dezastru pentru Rusia. Pierderile au fost într-un raport de cel puţin 1/5 în defavoarea otomanilor, respectiv, 3.000 de pierderi din partea armatei ruse, faţă de circa 16.000 de morţi şi răniţi, cât au avut trupele turceşti. Urmările pentru Moldova au fost deosebit de însemnate, deoarece: nu a fost înlăturată suzeranitatea otomană; cariera politică a lui Dimitrie Cantemir a fost compromisă; au fost instaurate, pentru mai mult de un secol, domniile fanariote; un mare număr de localităţi au fost prădate şi incendiate; mii de oameni au fost luaţi în robie şi, ulterior, vânduţi la pieţele de sclavi din Istambul; alte mii de locuitori ai Moldovei au fost nevoite să caute adăpost în ţările vecine. După unele aprecieri, situaţia "post belum" este considerată una din cele mai dezastroase evenimente din istoria Moldovei.

9. Cantemir în Rusia

    Reuşind să se strecoare, în trăsura ţarinei, printre liniile otomane, Dimitrie Cantemir, şi-a salvat viaţa. Apoi, şi-a luat familia de la Iaşi şi, împreună mai mulţi dregători şi un detaşament numeros de ostaşi, între care şi hatmanul Ion Neculce, viitorul cronicar, porni spre Rusia pe calea pribegiei, însoţind-ul pe ţar. La puţin timp, el a fost urmat de circa 4 mii de moldoveni, din care aproape 400 erau boieri cu familiile lor, iar ceilalţi erau reprezentanţi ai diferitor categorii de slujbaşi. O dată ajuns în Rusia,  în spiritual prevederilor Tratatului de la Luţk, prietenul şi protectorul său, ţarul Petru I, a asigurat condiţii optime de viaţă şi de muncă lui Cantemir, familiei sale şi moldovenilor ce l-au însoţit. În acest sens, cronicarul Ion Neculce scrie că "Dumitraşco-vodă, după ce s-au aşădzat la Harcov, zahará prè multă îi da şi lui şi tuturor moldovenilor, cât nu putè birui să o mănânce. Şi i-au mai dat pe deasupra şi 13 sate a unui gheneral, ce-l chema Sidlovschi, pline de pâine şi de hălăşteie cu mori şi câte doao, tri sute de oameni într-un sat. Şi bucate, vaci, boi, oi, stupi, odoare, toate le dedese lui Dumitraşco-vodă …(35)" La începutul anului 1712, Dimitrie Cantemir a vizitat oraşul Sankt Petersburg, unde s-a întâlnit cu Petru I, pe care l-a sfătuit cu privire la construirea viitoarei capitale a Rusiei. Conform unor documente ruseşti, reprezentantul englez Whitworth relatează că, la o recepţie dată de cneazul Cercaski, l-a văzut "şi pe fostul domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir. Nu am observat la el nici urmă a nenorocirilor care l-au lovit şi pe care ţarul le-a despăgubit în parte, dăruindu-i moşii foarte întinse în Ucraina". În ianuarie 1713, la cererea lui Petru I, Dimitrie Cantemir se mută cu întreaga familie la Moscova. Cu acest prilej, Petru I şi-a manifestat şi mai mult generozitatea faţă de prietenul şi sfetnicul său: "Deci sinatul, audzind, au ales să dè lui Dumitraţco-vodă 1.000 de dvoruri în Ţara Moscului, care acea mie de dvoruri cuprinde 50 de sate, şi oameni ca 15.000 sîntu. Şi să-i mai dè ţi câte 20 pungi de bani pre an, care fac 6.000 de ruble, şi 2 părechi de curţi frumoasă în stoliţă" (36).
A doua soţie a lui Dimitrie Cantemir, Anastasia Ivanovna Trubetskaya    În Rusia, Dimitrie Cantemir devine sfetnicul intim al ţarului în problemele de politică orientală, membru al Senatului, cea ce echivalează cu postul de ministru. Aici, a cartografiat teritoriul Rusiei. Îşi scrie principalele opere ştiinţifice, care i-au adus consacrarea ca savant de renume european şi alegerea ca membru al Academiei din Berlin. Totodată, a pus bazele Academiei Rusiei. Moartea sa prematură nu i-a permis să devină preşedintele acestui forum. Perioada rusă a devenit cea mai rodnică şi mai însemnată în domeniul creaţiei ştiinţifice care se caracterizează prn elaborări teoretice remarcabile în multe ramuri ale ştiinţei. Metoda şi spiritul scrierilor sale de istorie, filosofie, geografie, orientalistică şi în alte domenii poartă amprenta şi substanţializează modernitatea epocii. În această perioadă a vieţii sale, Dimitrie Cantemir şi-a scris principalele lucrări: "Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae)", "Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului otoman (Incrementa atque decrementa aulae othomanicae)", "Sistema religiei mahomedane", "Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor" etc. Privită din punct de vedere literar, ştiinţific şi politic, activitatea desfăşurată de Dimitrie Cantemir în Rusia s-a încadrat în tedinţele progresiste ale epocii, contribuind la realizarea marilor reforme politice, economice şi culturale iniţiate şi transpuse în viaţă de Petru I. Edificator pentru prietenia şi preţuirea pe care ţarul i-le acorda, este şi faptul că, la cea de-a doua căsătorie a lui Dimitrie Cantemir cu cneazina Anastasia, în anul 1719, naş de cununie nu îi este altcineva decât Petru cel Mare.  Casandra, prima soţie a acestuia, a murit în anul 1713.
    Trăind într-un climat cultural favorabil şi beneficiind de acţiunile ţarului de modernizare a Rusiei după modelele occidentale, opera cantemiriană este tot mai cunoscută în cercurile ştiinţifice şi aristocratice ruseşti, dar şi în Europa şi în afara ei. Petru cel Mare, învăţaţii ruşi, savanţii şi specialiştii europeni, chemaţi de ţar pentru a accelera procesul civilizaţional în Rusia, îl preţuiesc pe marele cărturar moldovean.
    Pe timpul iernii, Cantemir se afla, în cea mai mare parte a timpului la Moscova, unde lucra intens la multe din operele începute cu ani în urmă, fie în Moldova, fie la Istanbul. Coresponda cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, cu oameni de ştiinţă, mai cu seamă cu cei de origine germană, care se stabiliseră într-un număr destul de mare la Petersburg. Prin intermediul acestora, Dimitrie Cantemir începe să fie cunoscut în mediile ştiinţifice şi academice din Germania, în special la Academia de Ştiinţe din Berlin. Drept urmare, aici încep să fie studiate unele din operele sale, atât cele ce ţineau de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român, cât şi cele consacrate valorificării civilizaţiei orientale turco-arabo-persane. Cantemir se bucura de faima de savant orientalist de vastă cultură intelectuală şi de autor al unor lucrări ce prezentau un mare interes pentru oamenii de ştiinţă din Germania de atunci. Iată de ce, la propunerea unor oameni de ştiinţă germani aflaţi în serviciul ţarului, în 1714, Dimitrie Cantemir este ales membru titular al Academiei din Berlin pentru Secţiunea ştiinţelor orientale. Petru I a văzut în Cantemir o personalitate novatoare, care putea "impulsiona şi da coerenţă eforturilor de modernizare a Rusiei" (37), dar şi de realizare a scopurilor sale geopolitice de dilatare teritorială spre "vecinătatea apropiată, apoi spre sud-estul Europei şi spre Marea Mediterană". Geniu pozitiv, Cantemir a fost un innovator în domenii de manifestare a spiritului, în teologie, istorie şi geografie, etnografie, imagologie, sociologie, filozofie, retorică, pedagogie şi, nu în ultimul rînd, în literatura de ficţiune alegorică şi satirică. În 1722, Cantemir a participat, în calitate de consilier în problemele lumii orientale, la expediţia întreprinsă de Petru cel Mare în Persia. Pe timpul campaniei, s-a îmbolnăvit grav. Revine cu mare greutate în Rusia. La scurt timp, Dimitrie Cantemir se stinge din viaţă, la 21 august 1723, la moşia sa Dimitrievka. Este înmormântat în biserica construită de el la Moscova. Astfel s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti de la hotarul sec. XVII-XVIII.
 

Note de subsol:
(1) Apostol Stan, Prefaţă la lucrarea "12 invazii ruseşti în România" Editura Saeculeum I.O., Editura Vestfala, Bucureşti, 1996, p. 7.
(2) Ibidem, p. 8.

(3) Ibidem, p. 8.
(4) Dimitrie Cantemir – "Descriptio Moldavie", Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973, p. 102
(5) Florin Negoiţă, "Dimitrie Cantemir – 300. Activitatea diplomatică", în volumul "Dimitrie Cantemir, Prinţ între filosofi şi filosof între prinţi", Ed. Pro Universitaria, 2011, p. 111.
(6) Virgil Cândea – "Dimitrie Cantemir. Istoria Imperiului Otoman", în "Manuscriptum", nr. 2, Bucureşti, 1985, p. 18-20.

(7)-(8) dr. Constantin Degeratu – "Cantemir omul politic al epocii sale", în Revista "Univers Strategic", nr. 3, p. 26 şi 32
(9) Ion Neculce – "Letopiseţul Ţării Moldovei", Bucureşti, 1980, p. 188.
(10) A. Xenopol – "Resboaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţerilor Române", Iaşi, Tipolitografia H. Goldner, 1880, p. 31.

(11) Nicolae I. Arnăutu – "12 invazii ruseşti în România", Editura Saeculeum I.O., Editura Vestfala, Bucureşti, 1996, p. 28
(12)-(15) Ion Neculce – "Letopiseţul Ţării Moldovei", Bucureşti, 1980, p. 188-202.

(16)-(18), Ibidem.
(19) A. D. Xenopol, Ibidem.
(20) Notă: Înformaţiile de la acest capitol, în cea mai mare parte a lor, au fost culese din Ziarul Lumina, ediţia electronică,  din 3 septembrie 2011; site-ul http://ziarullumina.ro/documentar/petru-cel-mare-moldova-de-acum-300-de-ani”

(21) Ion Focşeneanu – "Tratatul de la Luţk şi campania ţarului Petru I în Moldova" (1711), în "Studii privind relaţiile româno-ruse", Bucureşti, Academia Republicii Populare Române. Institutul de studii româno-sovietic, 1963, p. 34.
(22)-(24), Ibidem.
(26) Constantin Şerban, Jurnalul feldmareşalului B. P. Şeremetev despre campania de la Prut (1711), în "Relaţii româno-ruse în trecut", Bucureşti, Academia Republicii Populare Române, 1957, p. 6.
(27) Adrian Tertecel, Anexele "Jurnalului" lui Ahmed bin Mahmud privind campania de la Prut (1711), în "Studii şi materiale de istorie medie", XII, 1994, p. 203.

(28)-(29), Ibidem.
(30) Adrian Tertecel, op. cit., p. 97-98.
(31) Constantin Şerban, op. cit., p. 9-12.
(32) Ion Focşeneanu, op. cit., p. 35.
(33) Andrei Pippidi, "Politică şi diplomaţie în proclamaţia lui Dimitrie Cantemir din 1711", în "Revista de Istorie", nr.5, 1973, p. 938.
(34) Ion Neculce, "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă pâna la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat", Bucuresti, Editura de Stat pentru Literatura si Artă, 1955, p. 276
.
(35)-(36) Ion Neculce, op. cit., p. 257.
(37) Gulian C. I., Dimitrie Cantemir, un mare patriot şi cărturar, p. 10.