SCRIITORUL ȘI DIPLOMATUL FRANCEZ

ARTHUR BALIGOT DE BEYNE(1820-1884)

SUSȚINĂTOR AL CAUZEI UNIRII PRINCIPATELOR

                                                                       

  Mihail Țăpârlea

Vicepreședinte al Asociației Europene

                                                                                       „Dimitrie Cantemir”

 

              Actul istoric inteligent  de la  24 ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domn şi al Ţării Româneşti, trebuia să aibă  recunoaşterea Puterii suzerane și Puterilor europene garante.

Puterea suzerană se opunea, chiar de la început.

Rusia -cu toate că era interesată în slăbirea forței imperiale otomane- ar fi dorit ca, în fruntea Principatelor, să fie un principe străin, eventual rus.

Anglia sprijinea Imperiul Otoman.

Austria ne era defavorabilă total, temându-se ca actul de la 1859 să nu fie un exemplu „rău” românilor din Imperiu, iar doctorul Ludovic Steege[1] în misiunea sa în capitala Austriei, nici nu a fost primit de ministrul de externe imperial.

Prusia  părea a fi neutră, fiind gata să accepte decizia Conferinţei celor şapte Puteri garante[2].

Franța și Sardinia erau favorabile recunoașterii Unirii.

Alexandru Ioan Cuza, conștient de dificultatea demersurilor de recunoaștere a Unirii de către marile puteri europene ale vremii, a desemnat, din rândul colaboratorilor apropiați, câteva personalități de mare anvergură intelectuală și diplomatică să reprezinte interesele Principatelor pe lângă Puterile europene ale vremii. Astfel, în viesparul de intrigi de la Constantinopole, alimentat, nu de puțini oameni din țară, a fost trimis Costache Negri, care avea cea mai grea misiune.

 

 

Costache Negri 

-reproducere Internet

                                                       

        Vasile Alecsandri

                                                                                           -reproducere Internet                                                                                                                         

 

            Vasile Alecsandri, poetul, a fost imputernicit cu aceeași misiune în Franţa, Sardinia şi Anglia. Mandatul diplomatic încredințat acestora se reducea la îndemnul: „Du-te şi fă cum te-or povăţui inima şi conştiinţa„. Cei doi reprezentanți români erau oameni de litere,  personalități cunoscute și respectate în capitalele europene.

Pentru îndeplinirea misiunilor lor, un rol important l-au avut și oamenii de cultură, savanții și diplomații țărilor gazdă, care susțineau cauza Principatelor.

Trebuie să subliniem faptul că înfăptuirea „Micii Uniri”, precum și recunoașterea acesteia de către Marile Puteri ale vremii, ar fi fost greu de realizat, fără sprijinul „unei pleade de adevărați amici ai României.” Printre personalitățile de excepție, care și-au consacrat „activitatea și cunoștințele” în slujba poporului român, sunt menționați în cronicile vremii Saint-Marc Girardin, Joules Michelet, Edgar Quinet, Ubicini și numeroși alții.

În cele ce urmează, mă voi referi la scriitorul și gazetarul francez Arthur Baligot de Beyne, care era portretizat în articolul lui Al. Papadopol Calimah[3] -„Amintiri despre Costache Negri”- ca fiind un tânăr erudit și scriitor elegant, filo-român înfocat de la 1848 și până la sfârșitul său[4]. De asemenea, Vasile Alecsandri, care l-a cunoscut în perioada anilor 1848, a creionat, în mai multe rânduri, portretul prietenului său Baligot, care a fost nu numai un devotat șef de cancelarie al lui Al. I. Cuza, dar și un promotor și apărător fervent al cauzei Unirii Pricipatelor, al drepturilor românești, în  contextul european specific acelei perioade istorice. Marele poet și diplomat Vasile Alecsandri îl considera pe Baligot ca pe „unul dintre aceia care au lucrat cel mai mult în favoarea regenerării noastre.”

            Era îndrituită o asemenea apreciere, deoarece „Împreună cu el –scria Alecsandri- am condus, în anii 1848-1849, o campanie de șase luni  în presa pariziană (la „Le Național”, „Le Temps”, „La Reforme”, „Le constituționel” etc.) pentru a-i atrage pe francezi de partea cauzei noastre, și condeiul lui Baligot, neobosit și viguros, ne-a stat întotdeauna în sprijin”[5].

Este edificatoare, în sensul reliefării rolului jucat de Baligot în sprijinul cauzei românești, recomandarea pe care Costache Negri -în numele său și al lui Vasile Alecsandri- o adresează lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, în aceasta se menționează că scriitorul francez este „… prietenul nostru și căldurosul luptător cu necontenire pentru neamul și interesele românilor încă de la 1846 și până acum”.[6]

Baligot, prin presa vremii, a desfășurat o prodigioasă activitate în sprijinul cauzei românești. Edificator, în acest sens, este faptul că, anterior înfăptuirii Unirii de la 24 ianuarie 1859, în timpul războiului Crimeii (1853-1856), acesta -venind la Constantinopol-„ deschide un jurnal politic, industrial și literar, după îndemnul Partidului Liberal din Moldova, sub titlul „La Presse D”Orient”, care, cu „toată cenzura turcească, a fost un demn luptător al României”, cum scrie Al. Papadopol Calimah.

Pentru o informare corectă a publicului francez și a conducătorilor Franței, francezul filo-român se deplasează în Crimeea de unde „trimite reportaje vii, antrenante…” Călătoria spre Sevastopol o face împreună cu Vasile Alecsandri, așa după cum poetul și diplomatul român „îl informează pe Ion Ghica, printr-o scrisoare adresată acestuia la 25 noiembrie 1855”[7]. După șederea în Crimeea, ședere ce i-a permis cunoașterea corectă a situației politico-militare, Baligot se întoarce la Constantinopol, unde își continuă activitatea de jurnalist la gazeta pe care a înființat-o, care, acum, își schimă numele  în „Le Courier D”Orient”. În același timp, el are și calitatea de diplomat, fiind secretar al Legației Franței din capitala Imperiului Otoman.

 

Alexandru Ioan Cuza, primul domn                                    

al Principatelor Române Unite (1859-1866)                                   

    Pictură  de Carol Popp de Szathmary                                    

reproducere Internet  

                 

 

                                        Elena Cuza-soția Domnitorului

                                   -reproducere Internet

 

            ”Jur să păzesc cu sfințenie drepturile și interesele patriei, să fiu credincios Constituției, în textul și spiritul ei, să priveghez la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române”

(JURĂMÂNTUL DE CREDINȚĂ AL DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA)

 

Imediat după ce devine domnitor, Al. I. Cuza este în căutarea unui secretar particular din rândul unor personalități franceze. După ce este refuzat de către diplomatul și poetul francez Clément  Grenier, în februarie 1860, Principele Cuza recurge la serviciile lui Baligot, care se arăta bucuros de „onoarea ce i se hărăzise”. Apoi, la puțin timp de la numire, Cuza renunță, din motive necunoscute, la serviciile acestuia, reveniNd însă, asupra deciziei inițiale, după puțină vreme.

În acest timp, așa cum se menționează într-o scrisoare adresată de către Costache Negri lui Cuza, Baligot a primit  felicitări ale unor membri ai guvernului francez și, chiar, „ale însuși prințului Napoleon, care, iarăși, se interesează mult de țările noastre”. Este vorba de prințul Jérome Napoléon[8], vărul primar al împăratului Napoleon al III-lea.

Negri și Alecsandri intervin pe lângă domnitor, lăudând calitățile de „om vrednic” ale francezului, de ale cărui „harnice servicii și felurite științe” ar fi păcat să se lipsească de acesta. Negri se arată convins că, după ce Cuza îl va cunoaște mai bine pe Baligot, „îl va prețui”, fără îndoială, „după cum merită el, cât și antecedentele lui pentru țările noastre.”

Cuza s-a decis în cele din urmă și, în toamna anului 1860, l-a angajat pe francez „decât pentru misiuni la Constantinopol și Paris. Mai târziu îl numi șeful cancelariei princiare”[9].

Arthur Baligot frecventa cercurile Porții Otomane și era cunoscut în lumea politică și diplomatică constantinopolitană, fiind apreciat și respectat. În capitala Imperiului Otoman, era foarte apropiat lui Costache Negri, care, cu asentimentul Principelui român,  și, uneori, chiar fără aprobarea acestuia,  era folosit de diplomatul  român în unele misiuni pe lângă diplomații turci și francezi. Erau frecvente situațiile în care Negri era însoțit de Baligot, atunci când avea de rezolvat unele probleme în favoarea României.

Această colaborare prietenească a contribuit la o cunoaștere aprofundată a problematicii românești de către scriitorul-diplomat francez, situație ce îi va fi folositoare în calitatea de șef al cancelariei domnitorului român. Dată fiind o indisponibilitate fizică momentană, neprevăzută, Costache Negri a încredințat lui  Baligot pregătirea unei vizite a lui Cuza la Constantinopol, acesta depunând neîntârziat diligențele necesare pe lângă ambasadorul francez la Înalta Poartă. Baligot s-a achitat foarte bine de această misiune. Ambasadorul Franței a comunicat, prin intemediul său, că Prințul român va fi primit „cu toate onorurile și cu toate atențiile cuvenite rangului său… Prințul să se prezinte aici fără trufie și fără umilință, și totul va merge bine”.

Este de remarcat admirația pe care și Baligot o avea față de reprezentantul român la Constantinopol, care avea de îndeplinit o misiune extrem de dificilă, și anume aceea de a determina Poarta Otomană să recunoască Unirea Principatelor. Într-o scrisoare adresată lui Alecsandri acesta elogia însușirile pe care le poseda Costache Negri. În acest sens, la 18 martie 1860, scria că: „Nu vei putea să-ți închipui, dragul meu, cu ce repeziciune acest mare și frumos caracter, atât de modest  și atât de bun, și-a câștigat stima și afecțiunea tuturor… Până și turcii au simțit această influență. În legații, toți într-un glas aduc omagiu înțelepciunii, prudenței și blândeții domnului Negri… Iubitul nostru moș Costache are fermitate, răbdare, farmec, el are, în sfârșit, sentimentul profund al omului, al demnității, al intereselor țării. Niciodată drapelul vostru nu va fi purtat cu mai multă demnitate, niciodată Prințul nu va fi reprezentat mai cu noblețe…” .

Prețuirea era reciprocă. Negri era entuziasmat de suplețea intelectuală, de abilitatea, ca și de relațiile numeroase  pe care le avea Baligot „în lumea presei pariziene, cât și în înalta societate a diplomației franceze”.

Prin urmare, îl recomandă domnitorului, cu tot mai multă insistență spre a-l folosi în diverse misiuni diplomatice și în capitala Franței. Avându-se în vedere faptul că se propusese desfășurarea, la Paris, a Conferinței internaționale menite să valideze Unirea Principatelor, Costache Negri sugera lui Cuza că cea mai bună reprezentare a intereselor țării ar putea fi făcută de Alecsandri secondat de Baligot, deoarece  „în acest sanctuar atît de important astăzi se înnoadă şi se deznoadă firurile încîlcite ale politicei europene„.

În acest scop, propunea ca, la început, Baligot să se deplaseze, mai întâi, în Moldova pentru a-l pune la curent pe domnitor cu problemele existente la Constantinopol, apoi să continue drumul spre Paris unde era aproape sigur că se va desfășura Conferința pentru Unire, iar Baligot „ne-ar aduce mari servicii prin prințul Napoleon și domnul Thouvenel[10], de care e foarte bine cunoscut”. Costache Negri a insistat ca Baligot să-l dubleze pe Alecsandri, fiind convins că acesta va putea fi poetului diplomat „de o mare utilitate în această capitală, unde vor fi destule persoane de lămurit, mai cu seamă prin presă, și multă influență potrivnică nouă de combătut.”

          Stema Principatelor Unite   -reproducere Internet          

              Totodată, Negri îl pune în temă și pe Vasile Alecsandri cu solicitarea adresată lui Cuza, spunând că scopul acesteia este ca, amândoi, să reînceapă „manevrele de la 1848 și frumoasa sabie cu două tăișuri, căci cred că vom avea de întâmpinat o puternică opoziție din partea Rusiei, care se încăpățânează să nu înțeleagă Unirea Principatelor altfel decât cu un prinț străin…” Metafora plasticizată de „sabie cu două tăișuri” era o aluzie privitoare la propaganda pro-românescă făcută  de Alecsandri, împreună cu Baligot de Beyne în presa franceză, în favoarea Principatelor, în perioada imediat următoare anului 1848. Atunci marelui poet și diplomat român i s-au atribuit eroicele cuvinte: Dacă țara mea ar avea doi dușmani, sabia mea va avea două tăișuri”[11].

În perioada cât a fost când la Constantinopol, când la Paris, Baligot a produs un număr important de rapoarte-scrisori elaborate într-un stil direct, vioi, gazetăresc, folosind narațiunea cursivă și, chiar, dialogul. Toate aceste rapoarte, denotă o bună cunoaștere de către autor a mediului politic și diplomatic din cele două capitale. În rapoarte este prezentat rolul deosebit pe care l-a avut Costache Negri în promovarea intereselor Principatelor. Diplomatul român făcea dovada unui înalt patriotism, era devotat lui Cuza și cauzei Principatelor, bucurându-se de stima diplomaților și a reprezentanților Porții. Marchizul Lavalette, ambasadorul Franței la Constantinopol, aprecia că „O bună parte din succesul Unirii îi revine lui (Costache Negri, n.n.); atitudinea lui, limbajul lui au fost, întotdeauna, foarte potrivite, foarte demne; el a avut relații excelente cu noi toți, și cu Poarta… Am văzut în lacrimi ochii lui atunci când l-am anunțat că Poarta s-a hotărât să acorde Unirea. El a condus strajnic de bine treburile Prințului la Constantinopol!”[12]

De asemenea, Baligot raportează domnitorului Cuza demersurile făcute de el pentru promovarea intereselor Principatelor. Baligot avea „ușa deschisă” la marele vizir, precum și la cancelariile altor mari demnitari turci, cu care avea relații de colaborare încă de când a fost secretar al Ambasadei Franței, precum și datorită abilităților sale de gazetar. De fiecare dată, prezenta cauza susținută de Cuza împotriva inamicilor interni și externi ai țării, și respingea știrile false ce ajungeau la cancelaria vizirului, folosind argumente de necombătut. Îndemna pe vizir să aibă încredere în Prințul român care, prin limbajul loial folosit pe timpul vizitei în capitala Imperiului Otoman, a determinat factorii de decizie să accepte Unirea.

       

                          România în timpul domniei lui Cuza

             –reproducere Internet             

 

Pe cale de consecință, scrisoarea lui Cuza, elaborată  la îndemnul colaboratorului său francez, l-a impresionat pe ambasadorul francez Lavalette, care aprecia că documentul are „explicații fermecătoare, foarte lungă și scrisă de propria-i mână”. În acest mod, Cuza reducea -în viziunea lui Baligot- „terenul pierdut”.

În obținerea acordului Franței și Porții față de Unirea Principatelor, Baligot scria articole în sprijinul Domnitorului și a Principatelor, cele mai multe dintre ele fiind publicate în „Courier D”Orient, pe care, ulterior, le punea la dispoziția acestuia. Aflat la Paris, în toamna anului 1861, Baligot îl informează pe Cuza de faptul că „banda de intriganți” aduce -cu rea credință- acuze absurde Guvernului român. Datorită abilității sale, Baligot a reușit să pună stavilă acestor intrigi și acuze. Într-o scrisoare din 25 octombrie 1861, informează pe domnitor că „Presa, în general, este, totuși, în continuare, favorabilă Alteței Voastre și țării, dar ea a fost neglijată, și de aceea a devenit mai puțin activă.”[13].

Din rapoartele prezentate domnitorului, rezultă că Baligot dovedea multă abilitate diplomatică, subtilitate, ingeniozitate și multă inteligență,  folosind mijloace variate atunci când pledează și luptă pentru cauza Principatelor, în fața înalților demnitari otomani sau a înalților diplomați ai ambasadelor din Constantinopol. În sensul celor menționate, sunt deosebit de semnificative argumentele aduse de Baligot la întâlnirea pe care a avut-o cu marele vizir, ca de exemplu: cauza încurcăturilor este temporizarea acordării Unirii; demnitarul otoman a răspuns că ”nu-i vina noastră”; obstacolele sunt ridicate de alții, dar ele pot fi învinse”, spune Baligot etc.

Arta diplomatică, rafinamentul și abilitatea francezului l-au determinat pe marele vizir (Kibrisli Mehmet Emin Pasha[14]) să accepte solicitările lui Cuza. Este semnificativ faptul că Baligot îi sugera lui Cuza și unele formule de acțiune, care  s-au dovedit a fi de succes. Un exemplu concludent este faptul că a sugerat Prințului Cuza și a acționat personal, pentru combaterea intrigilor și planului lui Mehmet Sadyk Pasha[15] de a crea, pe malul Dunării, un pașalâc ce ar cuprinde Dobrogea și Delta, având capitala la Tulcea.

De asemenea, ziaristul-diplomat a luat atitudine față de pretențiile Ungariei cu privire la Transilvania, sprijinind, astfel, „asentimentul tinerimii române de la Paris[16], care era în dispută cu „agenți ai emigrației maghiare”, care „jignesc sentimentele naționale ale românilor din Transilvania.”[17]

              Baligot apreciază și comunică Guvernului român că sumele prevăzute în buget pentru susținerea cauzei Principatelor în străinătate, nu au ajuns la destinatari, dând exemplul agentului de la Paris. Ulterior, menționează faptul că, mulți dintre cei apropiați domnitorului sunt lingușitori, prezentându-i „situații trandafirii … optimismul …, în aceste împrejurări este o mare primejdie” pentru țară. Statutul de prieten sincer, devotat și afectuos față de Prințul Cuza, precum și dragostea față de România, sunt demonstrate și prin faptul că, și în ultimii ani ai domniei și, chiar după aceea, îi dezvăluia situații care, adesea, i se ascundeau sau îl dezinformau.

După abdicarea lui Cuza, Baligot este obligat să părăsească Palatul domnesc, apartamentul său este sigilat, iar arhiva și documentele de care răspundea sunt sechestrate.

 

                                                     Actul de abdicare al lui Alexandru Ioan Cuza  

                                         -reproducere Internet               

(”Abdicare

Noi,

Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunei întregi și angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron. Depuiu astăzi 11/23 februarie 1866 kârma guvernului în mâna unei locotenențe Domnească a ministrului alesu de poporu. Alexandru Ioan”)

 

Baligot a mai rămas în București, aproximativ, un an, perioadă în care s-a preocupat de strângerea unor documnete pentru redactarea „unei istorii a domniei trecute.” În acest timp, este acuzat că ar fi „capul unui complot” împotriva noului domnitor Carol. Erau acuze grave, pe care, cu argumente și dovezi edificatoare, francezul filo-român le-a demantelat.

Apoi, începând cu anul 1867, a revenit la Paris. Legăturile cu Al. I. Cuza și familia acestuia s-au păstrat și pe timpul surghiunului acestuia la Paris, Viena sau Wiesbaden. Corespondența între cele două personalități era intensă.

După moartea Prințului, Baligot rămâne atașat familiei acestuia, ocupându-se, la solicitarea doamnei Elena Cuza, de funeralii și, ulterior, de pregătirea celor doi fii înfiați de către soții Cuza, fiind și un adevărat mentor al acestora.

 

 

Biserica ”Trei Ierarhi” , Iași. Locul unde din anul 1946 se află depusă caseta de argint cu osemintele Domnitorului Alexandru Ioan Cuza

                                         -reproducere Internet      

(Veșnica lui amintire nu se va stinge din inimile noastre și ale fiilor noștri și cât va avea țara aceasta o istorie… cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I… nu de greșelile lui l-au răsturnat, ci de faptele lui cele bune” – MIHAIL KOGALNICEANU)

 

De asemenea, Baligot s-a preocupat de eternizarea numelui Cuza. Pentru bunele și cinstitele  servicii aduse Principatelor și domnitorului, familia Cuza i-a oferit-așa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată de Elena Cuza lui Alecsandri- o pensie „în raport cu mijloacele de care dispunea”, pe care, în repetate rânduri, a refuzat-o.

 

Celebrul Palat de la Ruginoasa (jud. Iași), reconstruit și reamenajat între 1862-1864 de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza

                                             -reproducere Internet           

 

A primit, însă, când era pe patul de moarte „suma de 24.000 de franci,” sumă de care avea să se bucure numai câteva zile, deoarece la 7 ianuarie 1884, marele prieten al românilor avea să treacă la cele veșnice, după ce aproape patru decenii, „i-a servit cu dragoste și sinceritate ca puțini alții pe români”, cum consemna Vasile Alexandri în scrisoarea-necrolog publicată în jurnalul „L”Independance roumaine”.

[1] Ludovic Steege (n. 6 septembrie 1813București; d. 28 martie 1872Iași) a fost ministru de finanțe al României între anii 18631865. A fost primul diplomat român acreditat simultan la curțile de la Viena, Berlin și Petersburg.

[2] Franţa, Marea Britanie, Imperiului Habsburgic, Prusia, Rusia, Sardinia, Imperiul Otoman.

[3] Alexandru Papadopol-Calimah (n. 15 ianuarie 1833Tecucijudețul Galați  – d. 18 iunie 1898Tecuci) a fost un istoric, publicist și om politic român, ministru de externe și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, membru al Societății Academice Române. De asemenea, a fost membru și vicepreședinte al Academiei Române.

[4] Cf. „ Revista nouă” nr. 10, An II, din noiembrie 1889.

[5] Cf. Emil Boldan, Studiu Introductiv, la lucrarea  „Artur Baligot de Bayne, Corespondența cu Alexandru Ioan Cuza și Costache Negri”, Editura Junimea, Iași 1986.

[6] Scrisoarea lui Costache Negri către Cuza este datată: Constantinopol , 2/14 martie 1860, Arhiva Cuza Vodă, I, ff. 52-53.

[7] Ibidem, p. VI

[8] Jérôme Bonaparte, (născut Girolamo di Buonaparte); 15 noiembrie 1784 – 24 iunie 1860) a fost fratele mai mic a lui  Napoleon, a fost rege  al Westfalieiprinț francez, general și mareșal al celui de-al Doilea Imperiu.

[9] Apud: R. V. Bossy, Agenția diplomatică a României în Paris și legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, Cartea Românească, București 1931, pp. 16-17.

[10] Édouard Antoine de Thouvenel  (11 Noiembrie 1818, VerdunMeuse – 18 Octombrie 1866) a fost ambasador în Imperiul Otoman între  1855 și 1860 și ministrul Afacerilor Externe al Franței între 1860 și 1862.

[11] Cf. Marta Anineanu, Scrisori către Vasile Alecsandri, ediție îngrijită, prefață, note și traduceri, „Documente literare”, Editura Minerva, București, pp. 223-224.

[12] Cf. Arhiva Cuza; XIV; ff 294.

[13] Cf. Arh. Cuza Vodă, XIV, scrisoare din 25 octombrie 1861

[14] Kıbrıslı Mehmed Emin Pasha (1813–1871), mare vizir otoman în anii 1854, 1859, 1860–61.

[15] Mehmed Sadyk Pasha (1825 – 1901) a fost un om de stat otoman, mare vizir în perioada 18 Aprilie 1878 – 28 Mai 1878.

[16] Cf. Emil Boldan, op.cit., p. XXX

[17] Ibidem

Leave a Reply

Be the First to Comment!

  Subscribe  
Notify of